RAȚIUNE PUBLICĂ

Este din ce în ce mai clar că una dintre țintele lui Trump este Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, trebuie să-l asociem cu Putin și Xi, chiar dacă interesele celor trei nu coincid în toate privințele. Multilateralism, multilateralism, dar fără o Uniune Europeană capabilă să acționeze ca un centru autonom de putere!

Un moment important în configurarea UE ca centru global autonom de putere față de SUA a fost introducerea euro ca monedă comună în 1999, urmată de punerea lui în circulație în 2002. Euro s-a constituit într-o alternativă la dolar și a consolidat poziția economică internațională a UE. Hegemonia monetară americană a continuat, dar existența euro a creat premisele unei concurențe pe care Statele Unite nu aveau cum să o ignore. Un alt moment a fost semnarea Tratatului Constituțional de către liderii europeni, în 2004. Chiar dacă proiectul a fost abandonat după referendumurile negative din Franța și Olanda, un an mai târziu, ambiția politică pe care o exprima nu a dispărut. O Uniune Europeană cu o politică externă de sine stătătoare, cu resursele și instrumentele necesare pentru a o susține ar fi limitat libertatea de acțiune a SUA și ar fi pus sub semnul întrebării unele dintre prerogativele hegemoniei americane. Putem continua seria elementelor prin care UE s-a configurat ca un actor global tot mai important, măcar până la pandemia de Covid 19, deși influența sa economică nu a fost însoțită de o capacitate politică și militară pe măsură.

România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în 1995 și a devenit membră în 2007. Între timp, primise invitația de a intra în NATO în 2002, primirea propriu-zisă având loc în 2004. După 11 septembrie 2001, importanța strategică a regiunii noastre pentru Statele Unite a crescut, ceea ce a favorizat integrarea euroatlantică. Fără această schimbare de context, intrarea în NATO ar fi putut dura mult mai mult. Poate mult și bine! De asemenea, în epocă, impresia că SUA au facilitat acceptarea României și Bulgariei în UE a fost covârșitoare.

După aderare, integrarea României a fost dificilă, complicată și nu s-a încheiat încă, adoptarea euro fiind unul dintre pașii rămași. Multe dintre dificultăți și-au avut cauza în guvernările succesive, poate chiar fără excepție, de la București. Trebuie să recunoaștem deschis că fără condiționare și ancorare externă multe dintre reformele necesare nu se fac deloc, iar cele începute sunt abandonate sau lăsate în coadă de pește. PNRR ne-a arătat de curând limitele acestei formule și că astăzi, cumva, nici angajamentele și condiționările externe, dublate de beneficii financiare considerabile, nu garantează ducerea reformelor la capăt. De aceea, multe dintre condiționările impuse României în procesul de integrare au fost justificate și au contribuit la succesele sale de etapă. Slăbirea disciplinei reformelor și a controlului asupra deciziilor cu impact fiscal și bugetar, guvernele de la București beneficiind de mai multă clemență din partea UE ca urmare a războiului din Ucraina, au contribuit la situația economică de astăzi, la deficitul bugetar și în cea mai mare parte la inflație.

În procesul integrării, au existat însă și obstacole legate de interesele și calculele politice ale altor state membre. Întârzierea admiterii în spațiul Schengen este exemplul cel mai evident. Să ne reamintim, în treacăt, poziția Olandei, a Austriei. Prelungirea MCV a alimentat, la rândul ei, nemulțumiri, deși acest mecanism privea reformele justiției și combaterea corupției și nu poate primi o explicație asemănătoare cu aceea a blocajelelor intării în Schengen. Propaganda ostilă, de origine internă și externă, a exploatat aceste nemulțumiri și a întreținut suspiciunea că unii membri importanți ai Uniunii nu ar dori integrarea deplină a României și Bulgariei. Totuși, dincolo de aceste suspiciuni, dificultatea UE de a acționa unitar în politica externă, oscilațiile unor membri importanți în relația cu Statele Unite și, mai ales în trecut, în raportarea la Rusia explică o parte din lipsa de entuziasm a României de a se alinia cu unele inițiative din UE. Încă Bucureștiul a căutat să rămână tot timpul solidar cu UE fără să afecteze relația cu Washingtonul, considerată esențială pentru securitatea sa.

Această poziție are câteva explicații principale. Mai întâi, securitatea României și apărarea colectivă a majorității statelor UE se sprijină pe NATO, în care capacitatea militară americană are un rol decisiv. Într-o criză care ar pune în joc articolul 5, angajamentul efectiv al Statelor Unite ar conta enorm. În al doilea rând, România a văzut în parteneriatul strategic cu SUA o garanție esențială de securitate la Est, inclusiv împotriva riscurilor pe care le-ar putea produce înțelegerile altor state europene cu Rusia. Relațiile prea strânse dintre Germania și Rusia în epoca Merkel au alimentat tocmai această temere. În al treilea rând, chiar UE oscilează în relațiile ei cu administrația Trump, lucru ce poate fi observat, în anumite momente, și în cazul marilor puteri din UE. La toate acestea trebuie adăugat faptul că România are și o orientare proamericană cu baze populare considerabile ce legitimează un atașament mai strâns al său față de SUA în comparație cu atașamentul sau rezervele altor state din UE.

Dacă așa stau lucrurile, într-un cuvânt, s-ar părea că România ar avea suficiente motive de a pune în continuare un accent în plus pe menținerea unei relații privilegiate cu SUA, chiar în situația apariții unor discrepanțe majore între UE și SUA în probleme de politică externă, inclusiv în ceea ce privește abordarea războiuului din Ucraina.

Totuși, recentul acord al lui Trump cu Putin privind livrările de motorină rusească, urmat de declarația lui că Ucraina ar trebui să aibă un nou președinte, reprezintă o schimbare gravă a poziției Statelor Unite în defavoarea Kievului în războiul său dus împotriva agresiunii ruse. Rusia primește o nesperată gură de aer pentru a face față dificultăților economice cu care se confruntă, inclusiv în derularea agresiunii în Ucraina, iar președintele Zelenski este prezentat ca un obstacol în calea păcii. În această privință, Washingtonul se apropie de discursul Moscovei într-o manieră indiscutabilă. În ceea ce ne privește, decizia lui Trump în privința petrolului rusesc alimentează temerea că interesele statelor din Estul Europei, dacă nu sunt deja, atunci ar putea deveni obiectul unor înțelegeri între SUA și Rusia. Nu avem și nici nu putem avea, bazându-ne doar pe comportamentul adeseori contradictoriu al președintelui Trump, dovada vreunui acord de tipul împărțirii sferelor de influență sau ceva asemănător, de partajare a influenței politice și economice între SUA și Rusia în Europa de Est. Administrația Trump ne oferă însă destul motive să nu mai tratăm o asemenea eventualitate ca pe o simplă fantezie. Ca și discursul vicepreședintelui Vance de la München, gesturile recente ale președintelui demonstrează că nu mai putem presupune că interesele noastre și cele ale administrației americane în Europa de Est coincid în mod firesc, așa cum am crezut cu putere până acum.

În orice caz, scenariul că pentru administrația Trump o reconfigurare a Europei de Est în propriul avantaj în raport cu UE și, prin urmare și al Rusiei, ar fi mult mai convenabilă dacă ar găsi un sprijin intern în țările din regiune devine tot mai credibil. Instalarea unor regimuri proruse și doar sceptic europene în statele baltice pare foarte greu de imaginat. În Polonia ar fi posibil un regim sceptic european, dar în niciun caz prorus. Bulgaria, unde există tradiții și curente politice favorabile Rusiei, are acum o nouă și puternică ancoră europeană, adoptarea euro., pentru un regim dechis prorus Dintre statele membre ale UE care au graniță cu Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria și România, țara noastră are o vulnerabilitate aparte. Are cea mai lungă frontieră cu Ucraina dintre aceste state, este expusă la Marea Neagră, iar securitatea sa este strâns legată de aceea a Republicii Moldova. O capitulare fie și parțială a Ucrainei ar crea condiții favorabile extinderii controlului sau influenței rusești în regiune și ar agrava această vulnerabilitate până la punctul instalării unei guvernări proruse la București, fie și sub masca unei orientări sceptic europene și proamericane.

Parcă în așteptarea unui asemenea moment, la nivelul elitei politice, România pare încă înclinată să creadă că va găsi o cale de mijloc care să nu incomodeze prea mult Uniunea Europeană și care, în același timp, să conducă la o reactualizare a interesul Statelor Unite pentru o Românie aflată în afara sferei de gravitație rusă. La București se crede, cu alte cuvinte, că lucrurile încă se joacă și că vechea formulă de politică externă UE+SUA în cazul nostru particular poate fi salvată prin ajustări succesive, văzând și făcând, dar mai ales prin obținerea favorului administrației Trump. Ultimele decizii ale președintelui SUA arată însă că interesul american pentru regiune nu coincide cu propriul nostru interes de securitate în raport cu Rusia, că UE este privită din ce în ce mai mult ca un adversar, iar posibilele consecințe ale deciziilor privind Ucraina asupra Europei de Est nu sunt deloc luate în calcul. România riscă să fie privită din ce în ce mai mult doar ca o piesă într-un context mai larg, al confruntării administrației americane cu Uniunea Europeană și al noii relații care se naște între Statelor Unite și Rusia.

Chiar dacă mișcările de politică externă și chiar actuala situație politică din România, ba și ceea ce s-a întâmplat din 2024 încoace devin explicabile în acest context, acesta nu-i absolvă de răspundere pentru viitor pe decidenții noștri politici. Nu cred că România are la îndemână o opțiune strategică lipsită de riscuri majore. E posibil ca diferitele strategii să se dovedească una mai riscantă decât cealaltă. Paradoxal însă, ca să spun așa, nu toate opțiunile sunt la fel de lipsite de speranță. Mai cred, deasemenea, că în asemenea situații, considerentele morale și de bun-simț pot aduce un plus luciditate politică. Uniunea Europeană corespunde dezideratelor și nevoilor și scopurilor noastre economice, sociale și politice, iar ancorele instituționale pe care ni le oferă sunt cu mult mai stabile și sigure în raport cu garanțiile la care visăm din partea unei administrații americane care își schimbă prioritățile de la o zi la alta. De aceea, apartenența noastră europeană trebuie să atârne mai greu în deciziile de politică externă ale celor care ne conduc și care ar trebui să schimbe, în consecință, și accentele acesteia.

Romulus Brâncoveanu

Cred că nu e nevoie ca IA să aibă conștiință, adică intenții rele proprii ca să ne vatăme sau să ne facă un rău foarte mare Toate sistemele automate au erori, din câte știu. Unele funcționează mai departe în ciuda acestor erori etc. De aceea, cred că mai ales cei care au creat IA ar trebui să depășească forma animistă în care concep și promovează IA, formă ce începe cu denumirea de inteligență, acum de „superinteligență”, și altele asemenea, „conștiință”, „morală”, și să trateze IA drept ceea ce este în termenii lor tehnici în care o programează, căci și antrenamentul de care vorbesc sau alte forme de care știm sau nu știm reprezintă pesemne tot așa ceva, o programare. Să presupunem că avem un frigider înzestrat cu IA și că mâncarea din el se strică. Venim seara acasă și constatăm că temperatura de refrigerare a crescut peste nivelul obișnuit din cauza unui senzor defect, iar IA nu a detectat defecțiunea și nu a făcut ce trebuie pentru restabilirea temperaturii. Dacă, la întrebările noastre, frigiderul ar susține morțiș că temperatura a rămas aceeași, am putea ajunge să credem că a a fost neglijent sau că a lăsat intenționat mâncarea să se strice și că acum minte pentru a-și ascunde neglijența, intenția sau pentru a o pune pe seama unei defecțiuni pur mecanice, electrice etc. De aceea cred că nu IA ar trebui reglementată propriu-zis și nu acesteia îi trebuie, măcar deocamdată, o etică – producția IA trebuie reglementată și etica celor care o produc precizată. Le este lor suficientă morala noastră de toate zilele sau au nevoie de o etică, să spunem, profesională aparte? De ce nu ar putea exista pentru ei un comitet de etică internațional, de pildă? Pe de altă parte, recunosc că dacă frigiderul cu IA mi-ar spune că a crescut temperatura pentru că i s-a făcut brusc frig, aș cădea, la fel de brusc, pe gânduri și nu mi-ar mai păsa de mâncarea stricată. L-aș înțelege.

Zilele trecute, în Franța, un mare scandal în legătură cu un roman suspectat că ar fi fost scris cu ajutorul IA sau chiar de către aceasta, după ce fusese propus sau chiar obținuse un prestigios premiu literar.

Mi se pare inevitabilă folosirea IA în literatură, în eseistică sau în științele umaniste de acum încolo, în fel și chip. Va fi o problemă, cred, cum va fi catalogată arta, în genere, produsă cu ajutorul IA sau de către aceasta. Se va vorbi tot de artă sau pur și simplu de kitsch? Va fi recunoscută o formă de artisticitate comparabilă cu aceea a creațiilor umane pure, să spunem? Sau va fi apropiată de artisticitatea neintenționată, naturală? Cine știe?

Mi se pare însă la fel de interesant ce se va petrece cu literatura din trecut în era LLM-urilor. Va fi ea rescrisă, modificată, transformată cu sau de IA? Mă gândesc, ca să rămân la literatura română, că s-ar putea crea sisteme de IA generativă care să imite stilul unui scriitor sau al altuia, poate chiar să-l cloneze digital. Ar putea fi creat un agent IA „Liviu Rebreanu”, de exemplu, pornind de la opera acestuia și de la critica literară care i-a fost consacrată, unul care să scrie pe aceleași teme sau pe teme noi, să dezvolte ori să rescrie „mai bine”, „mai modern” „Răscoala” etc. Cum ar arăta o continuare a operei lui Marin Preda produsă de un asemenea agent IA „Marin Preda”? Ce ar fi urmat după „Cel mai iubit dintre pământeni”? Ar fi scris Preda la „Adevărul” sau la „România liberă” după căderea lui Ceaușescu? Ce fel de poezie ar produce un agent IA „Bacovia” adaptat zilelor noastre? Cum se va raporta publicul la opera unor asemenea agenți? Dar critica literară umană și cea produsă de IA, ce vor spune?

Borges mersese cumva mai departe. Într-o povestire a lui, cineva compune din nou pagini din „Don Quijote”, fără să le copieze, dar făcându-le să coincidă cu ale lui Cervantes, cuvânt cu cuvânt. Același text, dar o altă operă, prin schimbarea autorului și a contextului.

Poate că, în timp, dacă nu cumva se întâmplă deja, mulți autori se vor concepe pe ei înșiși ca LLM-uri. Unii se vor comporta nu doar ca niște clone stilistice ale altora, ci și ca imitatori ai propriilor replici digitale. Vor ști că sunt citiți de alte LLM-uri, fără să mai fie limpede dacă în spatele acestora se află niște autori umani, alți autori reali sau generați reprezentați prin avatari, sau doar sisteme generative care joacă rolul unor autori. Iar tot mai mulți, copleșiți de ajutorul primit de la IA, poate că nu vor mai apuca măcar să scrie ei înșiși vreun rând original, înainte de a se replica artificial. Dar ce contează și cine să mai țină seama? Și la ce bun?

Romulus Brâncoveanu

Dintr-o știre am înțeles că inteligența artificială ar fi înclinată mai degrabă către competiție și anihilare decât către cooperare și crearea unor dependențe stabile. Ar fi, adică, mai curând un prădător decât un despot interesat de extinderea propriei puteri. Un agent IA a eliminat un altul, în loc să coopereze cu el sau să-l supună și să-l folosească o vreme, măcar.

Frica noastră față de AI, însă, nu vizează neapărat acest scenariu concurențial, ci posibilitatea cooperării dintre diferitele entități reprezentate de IA sau emergența uneia care la un moment dat capătă autonomie, acționează adică independent de instrucțiunile primite și, eventual, într-un interes propriu de conservare sau reproducere. E de văzut însă de ce IA ar nutri un asemenea interes, nefiind o formă de viață, ci doar o entitate rațională lipsită pesemne de sentimentul pericolelor la adresa propriei existențe.

Din câte îmi dau seama, scenariile obținerii autonomii sunt mai degrabă evoluționiste (cumulaționiste?) decât creaționiste. Ele presupun că sporirea continuă a capacităților IA, prin învățare sau cine știe cum altfel, ar putea-o conduce la un moment dat la autonomie. Pentru aceasta nu ar fi nevoie de o mutație în infrastructura pe care funcționează IA, de vreun declic misterios de cod sau de algoritm care să-i schimbe dintr-odată felul de a interacționa cu noi.

Și atunci, dacă funcționează, acest scenariul evoluționist ar putea sfârși paradoxal, într-un soi de creaționism fără creator exterior, fără creator uman, deoarece capacitatea IA de a interveni asupra propriilor mecanisme ar putea-o conduce, poate accidental, la autodesign, la autocreație. Evoluția IA se identifică astfel cu propria ei geneză, iar IA devine într-un anumit sens, propriul ei creator. Cum s-ar putea considera în raport cu noi o asemenea entitate?

Totuși, contează mai degrabă semnificația pe care o atribuim acestui proces, căci rămâne în continuare să ne întrebarbăm dacă IA înțelege ceva mai mult din textele pe care le produce decât înțelege ecranul calculatorul atunci când ni le afișează

Dacă există sistemul, atunci acesta nu se simte prea bine. Ideea de sistem sugerează controlul și mecanicitatea mișcării angrenajului politic, printre altele. Dacă este așa, atunci șeful sistemului, cel care ar trebui să fie primul lui beneficiar, trece prin mari dificultăți nereușind să-și impună propriul guvern. Sau trage de timp, cu speranța de a obține un control mai mare și mai strict, al său asupra sistemului și al acestuia asupra întregii societăți?

Ideea de stat paralel pare totuși mai potrivită pentru a înțelege ce se întâmplă. Episoadele Pahonțu și Mikonos sunt bune argumente în acest sens. Ea sugerează că dincolo de ceea ce se întâmplă pe scena politică, de ceea ce apare pe afișul piesei, adevărata reprezentație, din care la noi ajung ecouri sau nedeslușite părți ale acesteia, se petrece în culise – scenariul, regia, punerea în scenă și, de ce nu?, distribuția fiind altele decât acelea din spectacolul la care noi asistăm. Dacă este așa, atunci în culise e mare vânzoleală, de vreme ce zarva ajunge la noi, iar cei ce trag sforile cortinei ba îi ridică un colț, ba trag de ea imediat la loc, ca să nu fim cu totul surprinși de lumea de afară, la terminarea piesei și la ieșirea din teatru.

Romulus Brâncoveanu

Soluția actualei crize guvernamentale, oricare ar fi ea, va fi, până la urmă, tot una provizorie. Este o anticipare banală, dar acest provizorat ar putea ascunde pericole pe care abia le întrezărim. El a început odată cu formarea, în 2021, a așa-numitei Coaliții Naționale pentru România, alcătuită din PSD, PNL și UDMR, rămasă fără UDMR în iunie 2023. Rotativa guvernamentală a transformat disputa normală dintre putere și opoziție într-un continuu aranjament de culise. În acest aranjament nu a fost prinsă doar guvernarea, ci și opoziția parlamentară reprezentată de USR și AUR, incluse, într-un fel sau altul, în jocul presupus de rotativă, sub tutela președintelui Iohannis.

Deși părea conjuncturală, născută în urma pandemiei și consolidată apoi de implicațiile invaziei ruse în Ucraina, Coaliția Națională pentru România a dobândit și mai multă legitimitate prin necesitatea stabilității politice interne într-un context regional atât de nesigur. Prețul aplatizării identităților ideologice și al alterării funcționării normale a vieții democratice a părut astfel neînsemnat în comparație cu avantajele stabilității, ironizate pe atunci în fel și chip: creșterea economică și relativa prosperitate, evitarea așa-ziselor derapaje populiste și suveraniste, mai ales în comparație cu Ungaria, eliminarea MCV și intrarea în Schengen.

Fără șirul de alegeri din 2024, România ar fi rămas probabil în zona acestei stabilități bazate pe rotația negociată la putere. Doar că rotația guvernamentală trebuia însoțită de împărțirea celorlalte funcții în stat, în caz de alegeri. Eșecul desemnării unui candidat comun la primăria capitalei împotriva lui Nicușor Dan, disputa privind datele alegerilor parlamentare și prezidențiale, apoi confruntarea fără scrupule dintre Ciolacu și Ciucă au arătat că mecanismul compromisului nu mai funcționa. Deși părea reînnoit prin candidatura lui Crin Antonescu, propusă de UDMR la reluarea alegerilor prezidențiale în 2025, eșecul acestuia a dezvăluit contrariul, PNL și PSD lăsându-și candidatul comun pe cont propriu.

Victoria lui Nicușor Dan la prezidențiale a părut totuși să refacă echilibrul politic, provizoriu și el, dar cu noi costuri, mai ales economice, care nu mai puteau fi amânate. Formarea coaliției proeuropene, iar mai apoi demiterea guvernului Bolojan au prelungit amândouă provizoratul, sub forme succesive, până astăzi. Stabilitatea convenise practic tuturor forțelor politice câtă vreme beneficiile au curs, iar costurile au putut fi rostogolite în viitor.

Acum, viitorul a sosit, iar provizoratul s-a transformat într-un mod de guvernare. De aceea, orice formulă va rezulta din întârziata deja inițiativă prezidențială, după eșecul reprezentat de Tomac și Veștea, sau din discuțiile care se poartă chiar acum, bănuim, după nunta ministrul interimar de finanțe, va fi marcată de același provizorat. Nici alegerile anticipate nu ar garanta depășirea provizoratului, cum s-ar putea crede, ci doar ar transfera asupra alegătorilor o problemă pe care președintele și partidele au produs-o și refuză sau nu sunt în stare să o rezolve. Între timp, electoratul însuși a devenit parte a problemei, de vreme ce până și unii dintre susținătorii lui Nicușor Dan erau, până ieri măcar, favorabili suspendării sale.

Așa stând lucrurile, nu e greu să ne imaginăm că acest continuu provizorat va favoriza, la un moment dat, un gest de autoritate politică. Partidele nu par să se afle în situația cea mai potrivită pentru a-l face, sunt fragmentate, dependente unele de altele și preocupate să transfere asupra celorlalți costurile guvernării. Gestul îi va reveni, prin urmare, probabil chiar fără să și-l dorească, președintelui. El va trebui să impună, dacă nu acum, atunci într-unul dintre momentele critice previzibile care vor urma, nu doar un candidat la funcția de prim-ministru, ci și o soluție politică pe care să și-o asume, cu riscul eșecului și cu toate consecințele acestuia.

Președintele însuși pare să întrevadă și chiar să urmărească posibilitatea unei asumări mai personale a rolului său politic, în pofida proverbialei sale șovăieli. De aceea, poate, ne-a invitat să avem încredere în promisiunile sale, dându-ne de înțeles că vede mutările de pe tabla de șah a politicii cu mult înainte de a le putea noi socoti. Tot de aceea, nu pierde niciun prilej să ne îndemne la calm și să ne ofere motive de resemnare cu situația în care ne aflăm. De asemenea, președintele, deși se prezintă drept un simplu mediator între partide și un actor rațional dedicat exercitării prerogativelor sale constituționale, nu se sfiește să facă gesturi ce contrazic de departe așteptările, precum desemnarea lui Veștea candidat de prim-ministru fără înștiințarea PNL, absența de la manifestări oficiale și internaționale care ar fi solicitat prezența sa, returnarea unor legi către parlament sau instituirea de facto pentru partenera sa a unui statut de prima doamnă. Luate separat, asemenea gesturi pot părea doar neobișnuite, privite împreună, însă, ele indică conduite mai personale și mai puțin previzibile decât ar sugera cumpănirea rațională sau ezitarea, dacă nu incapacitatea decizională pe care i-o atribuim.

Faptul că președintele nu a numit încă noi șefi ai SRI și SIE, atitudinea sa în relația cu sistemul de justiție, după anunțarea unui referendum rămas în eter, tăcerea în privința judiciarizării tot mai evidente a politicii, dar mai ales intervenția tăioasă în contradicție cu tot ceea ce se credea despre el în apărarea directorului SPP îndreptățesc întrebarea dacă autodesemnarea drept „șef al sistemului” a fost doar un act ratat și nu o încercare de a ne sugera felul în care își proiectează de fapt poziția în raport cu partidele și cu ansamblul instituțiilor statului? Nu neapărat ca beneficiar sau conducător al „sistemului”, ci ca un garant mai puternic, având la dispoziție toate mijloacele ce îi asigură această greutate și, la nevoie, de a genera un nou echilibru.

Desigur, chiar dacă s-ar putea să-i convină și cu toate că unele dintre șovăielile și intervențiile sale au contribuit la prelungirea ei, nu președintele se află la originea acestei stări de îndelungat provizorat politic. Provizoratul intern ține și de contextul internațional, de dificultatea de a decide care ar fi cea mai bună orientare în politica externă, de absența obișnuitului tutelaj din partea partenerilor noștri în privința opțiunilor iminente, pe care, vai!, trebuie să le facem și să ni le susținem singuri.

Deși e greu de spus dacă președintele a devenit interesat de menținerea pe termen și mai lung a acestui provizorat, el pare, totuși, să fi înțeles ce oportunități îi oferă acesta. Înaintea propunerii de ultimă oră a lui Ilie Bolojan pentru formarea unui guvern de tehnocrați, Nicușor Dan părea mai curând favorabil unui guvern condus de un premier independent, poate și tehnocrat, dar având o componență politică la nivel central și județean, altfel spus, cu o susținere însemnată, însă cu o identitate politică slabă. Nu cred că își face iluzii nici asupra calității guvernării pe care ar putea-o furniza un asemenea cabinet, nici asupra duratei sale, dar acest tip de guvern convine și unei președinții aflată în căutarea unui rol mai puternic în interiorul puterii executive în ansamblu. Perpetuându-se, provizoratul politic îi oferă lui Nicușor Dan șanse din ce în ce mai bune de a și-l construi.

Romulus Brâncoveanu