Marile narațiuni, experiențe individuale și Premiul Nobel

Am citit de curând pe Facebook o observație interesantă cu privire la preferințele și motivațiile care au condus Academia Suedeză la acordarea Premiului Nobel pentru literatură poetei canadiene Anne Carson. Un nume destul de puțin cunoscut la noi. Dar câți dintre ultimii laureați erau cu adevărat populari înainte de primirea premiului? O surpriză, așadar! Anne Carson este o poetă de formație clasicistă și de inspirație, aș spune, academică, dificilă, care topește motive erudite și reflecții teoretice în poeme de largă respirație, apropiate uneori de eseul în versuri.

Cred, totuși, că nu doar mediul nostru literar a fost surprins de această alegere, de vreme ce observația la care mă refer aparține unui scriitor egiptean stabilit în Canada, ce e de presupus că are o privire destul de cuprinzătoare asupra literaturii din țara de rezidență, Mina A. Gayed. Iat-o: „În ultimii ani Premiul Nobel pentru literatură a avut tendința de a favoriza experiențe literare care se îndepărtează de așteptările multor cititori. Aceștia se așteaptă în continuare ca laureații să fie scriitori ale căror opere aspiră să prezinte narațiuni de anvergură, să creeze noi universuri literare, să surprindă cronica societății și a epocii lor sau să încerce să ofere o sinteză a lumii. Totuși, în ultima vreme, premiul a pus în valoare scriitori ale căror opere se fundamentează pe experiențe umane profund personale și pe un spațiu restrâns de acțiune – fie că este vorba despre personaje, evenimente, locuri sau despre experiențele umane abordate. Poate că, în absența Premiului Nobel, multe dintre aceste opere nu ar fi atras o atenție deosebită…”

Dacă lucrurile stau așa, cum se face că opere aflate în afara sferei de interes a cititorului obișnuit au atras atenția celor care acordă premiul? Își propune Academia Suedeză să fie în avangarda schimbării gustului literar planetar? Sau recunoaște o schimbare deja petrecută, pe care importanța Premiului Nobel ne obligă abia acum să o remarcăm cu adevărat?

Uitându-ne la numele ultimilor zece laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, Anne Carson, László Krasznahorkai, Han Kang, Jon Fosse, Annie Ernaux, Abdulrazak Gurnah, Louise Glück, Peter Handke, Olga Tokarczuk și Kazuo Ishiguro, constatăm că cel puțin unii dintre, dacă nu toți, au o anumită sofisticare stilistică și solicită un efort de lectură care nu se lasă răsplătit întotdeauna printr-o delectare intelectuală și estetică imediată. Dar observația lui Gayed este interesantă nu neapărat prin această constatare, ci mai ales prin presupunerea că cititorii s-ar afla încă sub mirajul marilor construcții narative, în timp ce scriitorii ar fi devenit tot mai interesați de sfera restrânsă a trăirilor și experiențelor personale.

Să fi rămas cititorii cu adevărat în urmă? Eu cred că, între timp, s-au mai schimbat și ei! Mulți caută tocmai descrieri cât mai apropiate de adevărul propriilor trăiri personale, relatări despre alte perspective individuale asupra lumii, puncte de vedere în care să-și poată recunoaște sau nu propriile trăiri, neliniști și speranțe. Și poate că literatura înaltă și literatura mai populară răspund, cu mijloace foarte diferite, aceleiași nevoi de a înțelege ce ni se întâmplă fiecăruia în lumea de astăzi. Ar fi vorba, așadar, și în cazul cititorilor, de o schimbare, de o deplasare a gustului literar de la aprecierea încercărilor de a cuprinde într-un tablou o lume întreagă la aprecierea relatărilor despre explorarea propriei conștiințe. Desigur nici Homer, Shakespeare, Balzac și nici García Márquez nu ne oferă perspective impersonale asupra existenței. În operele lor însă, destinele individuale fac vizibilă o ordine a lumii, cu zeii, instituțiile, conflictele și iluziile ei. Într-o parte cel puțin a literaturii de astăzi, raportul pare să se inverseze, lumea devine inteligibilă numai în măsura în care pătrunde în experiența unei conștiințe, dacă nu se constituie chiar, fenomenologic, doar în interiorul acesteia și rămâne să fie redată cu mijloace literare și la exterior.

Totuși această schimbare de percepție literară nu trebuie confundată cu așa-zisa abandonare a „marilor narațiuni” filosofice despre istorie, rațiune sau progres ce ar caracteriza postmodernismul, deși între cele două procese există, probabil, o înrudire. Nici nu înseamnă că literatura și-ar fi pierdut semnificația socială, deși nicio asemenea ipoteză nu ar trebui exclusă, deoarece literatura nu mai joacă rolul instituțional pe care l-a jucat în secolele al XIX-lea și al XX-lea, de exemplu, în viața națiunilor. Mai curând, literatura pare astăzi destinată să participe la completarea portretului moral și istoric al epocii și al societăților de care aparține prin tragerea cortinei de pe perspectivele dinlăuntru ale existențelor și experiențelor individuale, întruchipate de autor, prin dezvăluirea directă a ceea ce trăiește, simte, resimte, înțelege sau îndură individul în lumea sa interioară, a propriilor experiențe.

Poate chiar aici se găsește cheia înțelegerii momentului în care ne aflăm. Nu doar literatura înaltă, ci și alte forme culturale, populare sau paraliterare, consideră individul și conștiința sa ca unică formă existențială. Literatura de dezvoltare personală, de pildă, te învață cum să ai succes, să depășești momentele grele, să te comporți într-o situație sau alta și să-ți împlinești aspirațiile. La rândul său, noul stoicism, cu mijloacele rafinate ale filosofiei, popularizează exerciții de stăpânire și de construcție a sinelui. Fără să confundăm asemenea scrieri cu literatura premiată cu Nobel, putem observa trăsături comune prin faptul că lumea este înțeleasă tot mai apăsat prin efectele pe care le are asupra propriei vieți și a existenței sau nu a capacității individului de a le face față. Problemele sociale și individuale tind astfel să fie privite doar ca probleme ale mărturisirii și ale gestionării trăirilor și experienței personale, chiar dacă inegalitățile, reprezentările dominante sau pur și simplu ceilalți se află la originea lor.

În această schimbare de percepție nu este vorba neapărat de individualism. Individualismul este, ca să spun așa, ceva social, adică presupune un anume raport al individului cu ceilalți și cu societatea. Aici e vorba mai degrabă de tendința individului de a se trăi pe sine ca pe o lume de sine stătătoare. Un solipsism existențial, dacă putem numi astfel prioritatea acordată lumii interioare față de condiționările prin care ne explicam până acum existența și chiar o dificultate de a mai recunoaște ceva care să aibă întâietate față de propria trăire și experiență, privilegiate față de oricare alte element al lumii în care ne simțim sau nu „aruncați”.

Motivațiile Academiei Suedeze pentru premiile de literatură acordate în ultimii zece ani ne-ar putea ajuta să înțelegem această deplasare, dar și limitele ei. La Anne Carson sunt celebrate îndrăzneala și inventivitatea unei opere dobândite prin dialogul cu tradiția clasică. La Krasznahorkai, puterea pe care arta o are într-o lume dinaintea sfârșitului; la Han Kang, confruntarea cu traumele istorice și fragilitatea vieții; la Fosse, capacitatea de a da glas inexprimabilui; la Annie Ernaux, curajul și acuitatea cu care memoria personală își dezvăluie rădăcinile și constrângerile colective. Gurnah este apreciat pentru explorarea consecințelor colonialismului și a destinului refugiatului, iar Louise Glück, pentru transformarea existenței individuale în experiență universală. La Handke contează explorarea prin limbaj a experiențelor periferice și a particularității umane; la Olga Tokarczuk, imaginația narativă; la Ishiguro, forța emoțională prin care este dezvăluit abisul ce se cască sub sentimentul legăturii noastre cu lumea.

Așadar, istoria, societatea și aspirația spre universalitate nu au dispărut din aceste alegeri. Chiar motivațiile premiilor ne împiedică să-i așezăm pe toți laureații sub aceeași formulă. Totuși, în multe dintre ele, experiența individuală este locul privilegiat în care lumea își dezvăluie adevărul. În acest sens, alegerile Academiei Suedeze sunt, ca să spun așa, în spiritul timpului. Solipsismul existențial pe care îl putem observa în anumite forme ale literaturii contemporane, inclusiv la un prozator cu vână poetică precum Cărtărescu, la noi, rămâne încă unul în căutarea universalității. Lumea interioară își revendică unicitatea, dar parcă-parcă dorește să fie recunoscută și confirmată hegelian, nu doar subiectiv, ci și obiectiv, să se oglindească, să se regăsească și să fie recunoscută de ceilalți.

Aș încheia, la rândul meu, cu o observație ce exprimă o neclaritate personală, cumva. Este destul de ciudat că un mod de a face literatură ce pune în prim-plan individul și valoarea expresivității individuale prețuiește, în același timp, atât de mult conformarea socială și morală. Academia Suedeză a fost suspicionată în ultimii ani că ar fi procedat în așa fel încât alegerile ei să fi corespuns cerințelor ideologice ale epocii. Trebuie să fim noi înșine, dar se întâmplă să fim acceptați numai în măsura în care ne recunoaștem în diferitele formule despre individ, bine, suferință și dreptate. Dar poate că tocmai aici literatura își poate păstra forța originară, de modelare a lumii prin imaginație și ficțiune. Revolta din proza lui Krasznahorkai și Han Kang sau transformările psihologice din aceea a Olgăi Tokarczuk lasă încă destul loc posibilității prețuirii imaginației morale autentice în această formulă fenomenologică în care doar vederea de dinlăuntru îl face pe un autor sau pe un erou literar valoros pentru ceilalți.

Romulus Brâncoveanu

în Cafeneau literară, noiembrie 2026

Garantul global ca hegemon

Un hegemon trebuie să fie în stare să-și proiecteze forța și să recurgă, la nevoie, la amenințare și coerciție. Dar trebuie să le ofere, atât celor pe care caută să-i atragă în sfera sa de influență, cât și celor care se apropie de el din proprie inițiativă, beneficii însemnate – pace, securitate, avantaje economice și tehnologice și chiar un model politic pe care să-l găsească dezirabil.

Niciuna dintre cele trei puteri prezente la Shenzhen, toate cu pretenții de supremație mai mult sau mai puțin globală, nu mai pare în măsură să ofere toate acestea. Statele Unite nu mai pot oferi aliaților lor din America de Nord, din Europa, din Asia și Australiei aceleași avantaje economice și tehnologice și, mai ales, acea securitate pe care aceștia o socoteau garantată sub oblăduire americană. Pentru unii dintre ei, chiar puterea pe care se bizuiau a devenit o amenințare.

China, de la care s-ar putea aștepta avantaje tehnologice, constituie o amenințare economică la scară mondială și una de securitate pentru întreaga sa regiune, inclusiv pentru Rusia. La rândul ei, Rusia le-ar putea oferi eventualilor săi aliați accesul la resurse, un avantaj economic poate esențial în viitor. Dar e greu de văzut de ce statele pe care le-ar vrea în postura de sateliți i-ar recunoaște vreo întâietate, fie ea și numai regională.

N-aș încheia acest tablou sumar fără să amintesc că, în secolul trecut, atât democrația occidentală, cât și ideologia comunistă au stârnit speranțe mult dincolo de granițele statelor care le întruchipau. Odată risipite, aceste speranțe nu se vor strămuta, cred, în așa-zisul model chinez

Naturalețea etică a lui Liviu Antonesei

Am scris deunăzi, tot în Atitudini, despre unii poeți ai Cenaclului de Luni, ai generației optzeci, ieșiți din atenția criticii și a lumii literare, deși această ieșire pare să fie mai degrabă consecința opțiunii lor de a nu fi interesați de luminile rampei. Unul dintre ei este și Liviu Antonesei, poetul și eseistul, poate cea mai luminoasă figură morală a generației mele.

Căci, fără a se retrage în vârf de munte și a deveni ascet, ci, dimpotrivă, interesat de micile bucurii ale vieții, cum repetă și cum se vede într-un fel sau altul în poemele sale, Liviu Antonesei a traversat cele două lumi pe care le-am apucat cei din leatul nostru, fără să făcă nici măcar compromisuri considerate, de regulă, necesare vieții domestice și fără a-și fi economisit vreodată, paradoxal, prudența. Acum câțiva ani s-a retras de pe Facebook din considerente de etică a comunicării și a rezistat procesului pe care i l-a intentat cunoscutul proprietar al Editurii Humanitas, în închipuita sa infailibilitate. Dacă în lumea tranziției literare, politice și de toate felurile există cineva care să-și fi păstrat nealterată naturalețea etică, atunci acesta este Liviu Antonesei. Eu altul nu cunosc.

Cine îi urmărește blogul – și cred că nu sunt puțini cei care îl citesc, atrași atât de poezie, cât și de disponibilitatea sa fraternă de a împărtăși ceea ce este firesc, omenesc, intelectual și urban în comunicarea cotidiană – știe că Antonesei, poetul, se lasă vizitat de muze și că nu face un secret din darurile făcute de acestea. Își publică aici poemele la fel de firesc cum le publică și pe ale altora, ori găzduiește diferite contribuții ale prietenilor săi, nu neapărat literare, uneori de-a dreptul lumești, precum anecdote sau simple întâmplări de viață. Totul intră în circuitul unei convivialități spirituale, rare astăzi, al unei boeme online fără cafenele și fără braserii apărute ca din pământ în calea intelectualilor dornici de taifas și de prieteni.

Poate tocmai pentru că nu cultivă moralismul ca prezență publică și spontaneitatea ca efect literar, cum atâția alții o fac, pentru Antonesei a scrie este un mod cotidian de a fi în lume. Astfel, în poemele cuprinse în cel mai recent volum al său menționează la sfârșit data și locul scrierii lor ca într-un jurnal. Îmi place să cred că poetul nu a mai revenit asupra acestora, nu le-a supus unei laborioase operații de șlefuire, ci le-a lăsat să apară în fața noastră așa cum au venit pe lume – vulnerabile, definitive prin însăși spontaneitatea lor.

Nu toate poemele sunt scrise însă într-o zi sau două; unele se întind pe durata unor luni întregi. Dar toate își găsesc un loc al lor în care să capete contur: memoria și visarea. La Antonesei, observa mai demult Al. Cistelecan, memoria „declamă senzualități eminente”. Și în acest nou volum, eminența senzualității își vădește încă o dată originea. Este una filosofică, iar aceasta nu este deloc o surpriză pentru cine a urmărit de-a lungul vremii opera poetului: „niciodată nu mi-am făcut mari planuri de viață,/ mi-am urmat țintele punctuale cu privirea îndreptată/ doar spre plăcere și micile bucurii ale vieții – /și asta pare exagerat pentru un pesimist din născare,/ dar trebuie un motor ca jocul să meargă mai departe…// … lecția/ unui filosof tîrziu – omul nu este altceva decît un drum,/ o cale a plăcerii, o foarte fugară călătorie spre moarte…”(Școala după Aristip)

În fugara sa călătorie prin această lume poetul a înțeles lecția dată de înțelept: orice ființă umană este încapsulată fără scăpare în propriul destin, în propriile experiențe, în propria sa carne, și trebuie să caute confortul împăcării cu sine și cu lumea, chiar aici. Poate și prin visare? De aceea, în interiorul ființei ca individ ce își înțelege condiția, se bucură de ea și nu cere prea mult de la viață, memoria reprezintă un loc de decantare a iluziilor și al revelației, căci „doar poetul e mai puternic decît ființa sa, pentru că/ el este singurul care nu are o ființă proprie, este numai/ un chiriaș al ființei…/” (Omul e mai puternic decît ființa sa).

Memoria din poemele lui Antonesei nu este însă una arhivistică, la fel cum nici poetul nu este un depozitar sau un cercetător al propriului trecut. Memoria este locul unei blânde regăsiri hedoniste de sine și alături de ceilalți, al unei continue priviri asupra propriei vieți, al unui melancolic bilanț a ceea ce a fost și devine prezent ultim: „m-am trezit cu gîndul ce caut eu aici,/ deși aici sînt acasă, sau poate că acasă/ nu mai există nicăieri…/” (Fără titlu).

Ca întreg, memoria este mai ales domeniul propriului adevăr moral, așa cum notează poetul în versurile unei aluzii filosofice fulgurante la paradoxul dobândirii adevărului prin întâmplare. Căci, în privința condiției sale de adevăr, se teme poetul, și adevărul moral poate fi rodul întâmplării – nu altfel decât ceasul ce nu mai funcționează de mult, dar care indică de două ori pe zi ora exactă, marcând trecerea timpului tocmai prin propria sa încremenire: „săptămîna trecută o zi întreagă am crezut că vineri e joi, /dar este foarte posibil să fi fost invers,/ că joi era vineri,/ cu mișcări lente am mutat astă noapte acul la ora de vară, /o sarabandă de întîmplări neprevăzute, de mișcări haotice, /de alegeri inexplicabile, de ruperi frenetice de ritm, pe care/ dorim să le înscriem definitiv în ceasornice și în calendar” (Iluzia).

Când mută limbile ceasornicului pentru a corecta iluzia, dar și pentru a o înteți, Liviu Antonesei întrevede că adevărul se află, de fapt, în tot ceea ce poate fi numit, tot cu vorbele sale, „antropologia vieții de zi cu zi”: în întâmplările dorite și nedorite ale unei călătorii cretane, în nostalgia după sărutul iubitei înainte de a adormi, în imaginea plopilor de pe aleile unei grădini botanice, în amiciția de demult cu Bloody Mary, în prietenii și oamenii pe care i-a iubit, în conversații studențești, în aeroporturi și statul la coadă, pe plajă, în reveria substituirii unor filosofi de demult, în bătrânețe ca formă de cunoaștere și de decență morală.

Alteori, poetul preferă să se afunde și mai mult în visare, de vreme ce, nu-i așa?, „visul este o rătăcire a memoriei”, dar și o împăcare cu întâmplările propriei vieți și ale lumii. Poetul a înțeles de timpuriu, chiar dacă filosofic acceptă aceasta doar cu timpul, că lumea nu poate fi salvată, ci doar înțeleasă, și că absolvirea rămâne una pur individuală, dar una la care se ajunge pe căi bătute și de alții, de cei din jur, din trecut sau dintotdeauna: eros, prietenie, călătorii, boemă și așteptare a trecerii timpului. În acest sens, poezia lui Antonesei oglindește, la rândul ei, naturalețea sa etică. Ea nu moralizează și nu formulează imperative, dar din fiecare poem al său se desprinde convingerea că viața merită trăită, că iubirea rămâne posibilă și că fidelitatea față de sine însuși reprezintă o formă, poate singura autentică, a libertății.

O asemenea existență poetică pare aproape neverosimilă într-un mediu în care profesarea ipocrită a conformismului și a intransigenței morale reprezintă forma cea mai aplaudată de virtute cărturărească. În acest mediu, însingurarea lui Liviu Antonesei nu este biografică neapărat, cât intelectuală, și ne reamintește că se poate trăi simplu, plăcut, în acord cu sine și cu adevărul moral, ca poet, ca intelectual și ca cetățean.

Romulus Brâncoveanu

în Atitudini, noiembrie 2026

Liviu Antonesei, „Visul este o rătăcire a memoriei. Poeme 2022-2023”, Iaşi, Editura Revistei Timpul, 2026