Un hegemon trebuie să fie în stare să-și proiecteze forța și să recurgă, la nevoie, la amenințare și coerciție. Dar trebuie să le ofere, atât celor pe care caută să-i atragă în sfera sa de influență, cât și celor care se apropie de el din proprie inițiativă, beneficii însemnate – pace, securitate, avantaje economice și tehnologice și chiar un model politic pe care să-l găsească dezirabil.
Niciuna dintre cele trei puteri prezente la Shenzhen, toate cu pretenții de supremație mai mult sau mai puțin globală, nu mai pare în măsură să ofere toate acestea. Statele Unite nu mai pot oferi aliaților lor din America de Nord, din Europa, din Asia și Australiei aceleași avantaje economice și tehnologice și, mai ales, acea securitate pe care aceștia o socoteau garantată sub oblăduire americană. Pentru unii dintre ei, chiar puterea pe care se bizuiau a devenit o amenințare.
China, de la care s-ar putea aștepta avantaje tehnologice, constituie o amenințare economică la scară mondială și una de securitate pentru întreaga sa regiune, inclusiv pentru Rusia. La rândul ei, Rusia le-ar putea oferi eventualilor săi aliați accesul la resurse, un avantaj economic poate esențial în viitor. Dar e greu de văzut de ce statele pe care le-ar vrea în postura de sateliți i-ar recunoaște vreo întâietate, fie ea și numai regională.
N-aș încheia acest tablou sumar fără să amintesc că, în secolul trecut, atât democrația occidentală, cât și ideologia comunistă au stârnit speranțe mult dincolo de granițele statelor care le întruchipau. Odată risipite, aceste speranțe nu se vor strămuta, cred, în așa-zisul model chinez
