Marile narațiuni, experiențe individuale și Premiul Nobel
Am citit de curând pe Facebook o observație interesantă cu privire la preferințele și motivațiile care au condus Academia Suedeză la acordarea Premiului Nobel pentru literatură poetei canadiene Anne Carson. Un nume destul de puțin cunoscut la noi. Dar câți dintre ultimii laureați erau cu adevărat populari înainte de primirea premiului? O surpriză, așadar! Anne Carson este o poetă de formație clasicistă și de inspirație, aș spune, academică, dificilă, care topește motive erudite și reflecții teoretice în poeme de largă respirație, apropiate uneori de eseul în versuri.
Cred, totuși, că nu doar mediul nostru literar a fost surprins de această alegere, de vreme ce observația la care mă refer aparține unui scriitor egiptean stabilit în Canada, ce e de presupus că are o privire destul de cuprinzătoare asupra literaturii din țara de rezidență, Mina A. Gayed. Iat-o: „În ultimii ani Premiul Nobel pentru literatură a avut tendința de a favoriza experiențe literare care se îndepărtează de așteptările multor cititori. Aceștia se așteaptă în continuare ca laureații să fie scriitori ale căror opere aspiră să prezinte narațiuni de anvergură, să creeze noi universuri literare, să surprindă cronica societății și a epocii lor sau să încerce să ofere o sinteză a lumii. Totuși, în ultima vreme, premiul a pus în valoare scriitori ale căror opere se fundamentează pe experiențe umane profund personale și pe un spațiu restrâns de acțiune – fie că este vorba despre personaje, evenimente, locuri sau despre experiențele umane abordate. Poate că, în absența Premiului Nobel, multe dintre aceste opere nu ar fi atras o atenție deosebită…”
Dacă lucrurile stau așa, cum se face că opere aflate în afara sferei de interes a cititorului obișnuit au atras atenția celor care acordă premiul? Își propune Academia Suedeză să fie în avangarda schimbării gustului literar planetar? Sau recunoaște o schimbare deja petrecută, pe care importanța Premiului Nobel ne obligă abia acum să o remarcăm cu adevărat?
Uitându-ne la numele ultimilor zece laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, Anne Carson, László Krasznahorkai, Han Kang, Jon Fosse, Annie Ernaux, Abdulrazak Gurnah, Louise Glück, Peter Handke, Olga Tokarczuk și Kazuo Ishiguro, constatăm că cel puțin unii dintre, dacă nu toți, au o anumită sofisticare stilistică și solicită un efort de lectură care nu se lasă răsplătit întotdeauna printr-o delectare intelectuală și estetică imediată. Dar observația lui Gayed este interesantă nu neapărat prin această constatare, ci mai ales prin presupunerea că cititorii s-ar afla încă sub mirajul marilor construcții narative, în timp ce scriitorii ar fi devenit tot mai interesați de sfera restrânsă a trăirilor și experiențelor personale.
Să fi rămas cititorii cu adevărat în urmă? Eu cred că, între timp, s-au mai schimbat și ei! Mulți caută tocmai descrieri cât mai apropiate de adevărul propriilor trăiri personale, relatări despre alte perspective individuale asupra lumii, puncte de vedere în care să-și poată recunoaște sau nu propriile trăiri, neliniști și speranțe. Și poate că literatura înaltă și literatura mai populară răspund, cu mijloace foarte diferite, aceleiași nevoi de a înțelege ce ni se întâmplă fiecăruia în lumea de astăzi. Ar fi vorba, așadar, și în cazul cititorilor, de o schimbare, de o deplasare a gustului literar de la aprecierea încercărilor de a cuprinde într-un tablou o lume întreagă la aprecierea relatărilor despre explorarea propriei conștiințe. Desigur nici Homer, Shakespeare, Balzac și nici García Márquez nu ne oferă perspective impersonale asupra existenței. În operele lor însă, destinele individuale fac vizibilă o ordine a lumii, cu zeii, instituțiile, conflictele și iluziile ei. Într-o parte cel puțin a literaturii de astăzi, raportul pare să se inverseze, lumea devine inteligibilă numai în măsura în care pătrunde în experiența unei conștiințe, dacă nu se constituie chiar, fenomenologic, doar în interiorul acesteia și rămâne să fie redată cu mijloace literare și la exterior.
Totuși această schimbare de percepție literară nu trebuie confundată cu așa-zisa abandonare a „marilor narațiuni” filosofice despre istorie, rațiune sau progres ce ar caracteriza postmodernismul, deși între cele două procese există, probabil, o înrudire. Nici nu înseamnă că literatura și-ar fi pierdut semnificația socială, deși nicio asemenea ipoteză nu ar trebui exclusă, deoarece literatura nu mai joacă rolul instituțional pe care l-a jucat în secolele al XIX-lea și al XX-lea, de exemplu, în viața națiunilor. Mai curând, literatura pare astăzi destinată să participe la completarea portretului moral și istoric al epocii și al societăților de care aparține prin tragerea cortinei de pe perspectivele dinlăuntru ale existențelor și experiențelor individuale, întruchipate de autor, prin dezvăluirea directă a ceea ce trăiește, simte, resimte, înțelege sau îndură individul în lumea sa interioară, a propriilor experiențe.
Poate chiar aici se găsește cheia înțelegerii momentului în care ne aflăm. Nu doar literatura înaltă, ci și alte forme culturale, populare sau paraliterare, consideră individul și conștiința sa ca unică formă existențială. Literatura de dezvoltare personală, de pildă, te învață cum să ai succes, să depășești momentele grele, să te comporți într-o situație sau alta și să-ți împlinești aspirațiile. La rândul său, noul stoicism, cu mijloacele rafinate ale filosofiei, popularizează exerciții de stăpânire și de construcție a sinelui. Fără să confundăm asemenea scrieri cu literatura premiată cu Nobel, putem observa trăsături comune prin faptul că lumea este înțeleasă tot mai apăsat prin efectele pe care le are asupra propriei vieți și a existenței sau nu a capacității individului de a le face față. Problemele sociale și individuale tind astfel să fie privite doar ca probleme ale mărturisirii și ale gestionării trăirilor și experienței personale, chiar dacă inegalitățile, reprezentările dominante sau pur și simplu ceilalți se află la originea lor.
În această schimbare de percepție nu este vorba neapărat de individualism. Individualismul este, ca să spun așa, ceva social, adică presupune un anume raport al individului cu ceilalți și cu societatea. Aici e vorba mai degrabă de tendința individului de a se trăi pe sine ca pe o lume de sine stătătoare. Un solipsism existențial, dacă putem numi astfel prioritatea acordată lumii interioare față de condiționările prin care ne explicam până acum existența și chiar o dificultate de a mai recunoaște ceva care să aibă întâietate față de propria trăire și experiență, privilegiate față de oricare alte element al lumii în care ne simțim sau nu „aruncați”.
Motivațiile Academiei Suedeze pentru premiile de literatură acordate în ultimii zece ani ne-ar putea ajuta să înțelegem această deplasare, dar și limitele ei. La Anne Carson sunt celebrate îndrăzneala și inventivitatea unei opere dobândite prin dialogul cu tradiția clasică. La Krasznahorkai, puterea pe care arta o are într-o lume dinaintea sfârșitului; la Han Kang, confruntarea cu traumele istorice și fragilitatea vieții; la Fosse, capacitatea de a da glas inexprimabilui; la Annie Ernaux, curajul și acuitatea cu care memoria personală își dezvăluie rădăcinile și constrângerile colective. Gurnah este apreciat pentru explorarea consecințelor colonialismului și a destinului refugiatului, iar Louise Glück, pentru transformarea existenței individuale în experiență universală. La Handke contează explorarea prin limbaj a experiențelor periferice și a particularității umane; la Olga Tokarczuk, imaginația narativă; la Ishiguro, forța emoțională prin care este dezvăluit abisul ce se cască sub sentimentul legăturii noastre cu lumea.
Așadar, istoria, societatea și aspirația spre universalitate nu au dispărut din aceste alegeri. Chiar motivațiile premiilor ne împiedică să-i așezăm pe toți laureații sub aceeași formulă. Totuși, în multe dintre ele, experiența individuală este locul privilegiat în care lumea își dezvăluie adevărul. În acest sens, alegerile Academiei Suedeze sunt, ca să spun așa, în spiritul timpului. Solipsismul existențial pe care îl putem observa în anumite forme ale literaturii contemporane, inclusiv la un prozator cu vână poetică precum Cărtărescu, la noi, rămâne încă unul în căutarea universalității. Lumea interioară își revendică unicitatea, dar parcă-parcă dorește să fie recunoscută și confirmată hegelian, nu doar subiectiv, ci și obiectiv, să se oglindească, să se regăsească și să fie recunoscută de ceilalți.
Aș încheia, la rândul meu, cu o observație ce exprimă o neclaritate personală, cumva. Este destul de ciudat că un mod de a face literatură ce pune în prim-plan individul și valoarea expresivității individuale prețuiește, în același timp, atât de mult conformarea socială și morală. Academia Suedeză a fost suspicionată în ultimii ani că ar fi procedat în așa fel încât alegerile ei să fi corespuns cerințelor ideologice ale epocii. Trebuie să fim noi înșine, dar se întâmplă să fim acceptați numai în măsura în care ne recunoaștem în diferitele formule despre individ, bine, suferință și dreptate. Dar poate că tocmai aici literatura își poate păstra forța originară, de modelare a lumii prin imaginație și ficțiune. Revolta din proza lui Krasznahorkai și Han Kang sau transformările psihologice din aceea a Olgăi Tokarczuk lasă încă destul loc posibilității prețuirii imaginației morale autentice în această formulă fenomenologică în care doar vederea de dinlăuntru îl face pe un autor sau pe un erou literar valoros pentru ceilalți.
Romulus Brâncoveanu
în Cafeneau literară, noiembrie 2026
