Am scris deunăzi, tot în Atitudini, despre unii poeți ai Cenaclului de Luni, ai generației optzeci, ieșiți din atenția criticii și a lumii literare, deși această ieșire pare să fie mai degrabă consecința opțiunii lor de a nu fi interesați de luminile rampei. Unul dintre ei este și Liviu Antonesei, poetul și eseistul, poate cea mai luminoasă figură morală a generației mele.
Căci, fără a se retrage în vârf de munte și a deveni ascet, ci, dimpotrivă, interesat de micile bucurii ale vieții, cum repetă și cum se vede într-un fel sau altul în poemele sale, Liviu Antonesei a traversat cele două lumi pe care le-am apucat cei din leatul nostru, fără să făcă nici măcar compromisuri considerate, de regulă, necesare vieții domestice și fără a-și fi economisit vreodată, paradoxal, prudența. Acum câțiva ani s-a retras de pe Facebook din considerente de etică a comunicării și a rezistat procesului pe care i l-a intentat cunoscutul proprietar al Editurii Humanitas, în închipuita sa infailibilitate. Dacă în lumea tranziției literare, politice și de toate felurile există cineva care să-și fi păstrat nealterată naturalețea etică, atunci acesta este Liviu Antonesei. Eu altul nu cunosc.
Cine îi urmărește blogul – și cred că nu sunt puțini cei care îl citesc, atrași atât de poezie, cât și de disponibilitatea sa fraternă de a împărtăși ceea ce este firesc, omenesc, intelectual și urban în comunicarea cotidiană – știe că Antonesei, poetul, se lasă vizitat de muze și că nu face un secret din darurile făcute de acestea. Își publică aici poemele la fel de firesc cum le publică și pe ale altora, ori găzduiește diferite contribuții ale prietenilor săi, nu neapărat literare, uneori de-a dreptul lumești, precum anecdote sau simple întâmplări de viață. Totul intră în circuitul unei convivialități spirituale, rare astăzi, al unei boeme online fără cafenele și fără braserii apărute ca din pământ în calea intelectualilor dornici de taifas și de prieteni.
Poate tocmai pentru că nu cultivă moralismul ca prezență publică și spontaneitatea ca efect literar, cum atâția alții o fac, pentru Antonesei a scrie este un mod cotidian de a fi în lume. Astfel, în poemele cuprinse în cel mai recent volum al său menționează la sfârșit data și locul scrierii lor ca într-un jurnal. Îmi place să cred că poetul nu a mai revenit asupra acestora, nu le-a supus unei laborioase operații de șlefuire, ci le-a lăsat să apară în fața noastră așa cum au venit pe lume – vulnerabile, definitive prin însăși spontaneitatea lor.
Nu toate poemele sunt scrise însă într-o zi sau două; unele se întind pe durata unor luni întregi. Dar toate își găsesc un loc al lor în care să capete contur: memoria și visarea. La Antonesei, observa mai demult Al. Cistelecan, memoria „declamă senzualități eminente”. Și în acest nou volum, eminența senzualității își vădește încă o dată originea. Este una filosofică, iar aceasta nu este deloc o surpriză pentru cine a urmărit de-a lungul vremii opera poetului: „niciodată nu mi-am făcut mari planuri de viață,/ mi-am urmat țintele punctuale cu privirea îndreptată/ doar spre plăcere și micile bucurii ale vieții – /și asta pare exagerat pentru un pesimist din născare,/ dar trebuie un motor ca jocul să meargă mai departe…// … lecția/ unui filosof tîrziu – omul nu este altceva decît un drum,/ o cale a plăcerii, o foarte fugară călătorie spre moarte…”(Școala după Aristip)
În fugara sa călătorie prin această lume poetul a înțeles lecția dată de înțelept: orice ființă umană este încapsulată fără scăpare în propriul destin, în propriile experiențe, în propria sa carne, și trebuie să caute confortul împăcării cu sine și cu lumea, chiar aici. Poate și prin visare? De aceea, în interiorul ființei ca individ ce își înțelege condiția, se bucură de ea și nu cere prea mult de la viață, memoria reprezintă un loc de decantare a iluziilor și al revelației, căci „doar poetul e mai puternic decît ființa sa, pentru că/ el este singurul care nu are o ființă proprie, este numai/ un chiriaș al ființei…/” (Omul e mai puternic decît ființa sa).
Memoria din poemele lui Antonesei nu este însă una arhivistică, la fel cum nici poetul nu este un depozitar sau un cercetător al propriului trecut. Memoria este locul unei blânde regăsiri hedoniste de sine și alături de ceilalți, al unei continue priviri asupra propriei vieți, al unui melancolic bilanț a ceea ce a fost și devine prezent ultim: „m-am trezit cu gîndul ce caut eu aici,/ deși aici sînt acasă, sau poate că acasă/ nu mai există nicăieri…/” (Fără titlu).
Ca întreg, memoria este mai ales domeniul propriului adevăr moral, așa cum notează poetul în versurile unei aluzii filosofice fulgurante la paradoxul dobândirii adevărului prin întâmplare. Căci, în privința condiției sale de adevăr, se teme poetul, și adevărul moral poate fi rodul întâmplării – nu altfel decât ceasul ce nu mai funcționează de mult, dar care indică de două ori pe zi ora exactă, marcând trecerea timpului tocmai prin propria sa încremenire: „săptămîna trecută o zi întreagă am crezut că vineri e joi, /dar este foarte posibil să fi fost invers,/ că joi era vineri,/ cu mișcări lente am mutat astă noapte acul la ora de vară, /o sarabandă de întîmplări neprevăzute, de mișcări haotice, /de alegeri inexplicabile, de ruperi frenetice de ritm, pe care/ dorim să le înscriem definitiv în ceasornice și în calendar” (Iluzia).
Când mută limbile ceasornicului pentru a corecta iluzia, dar și pentru a o înteți, Liviu Antonesei întrevede că adevărul se află, de fapt, în tot ceea ce poate fi numit, tot cu vorbele sale, „antropologia vieții de zi cu zi”: în întâmplările dorite și nedorite ale unei călătorii cretane, în nostalgia după sărutul iubitei înainte de a adormi, în imaginea plopilor de pe aleile unei grădini botanice, în amiciția de demult cu Bloody Mary, în prietenii și oamenii pe care i-a iubit, în conversații studențești, în aeroporturi și statul la coadă, pe plajă, în reveria substituirii unor filosofi de demult, în bătrânețe ca formă de cunoaștere și de decență morală.
Alteori, poetul preferă să se afunde și mai mult în visare, de vreme ce, nu-i așa?, „visul este o rătăcire a memoriei”, dar și o împăcare cu întâmplările propriei vieți și ale lumii. Poetul a înțeles de timpuriu, chiar dacă filosofic acceptă aceasta doar cu timpul, că lumea nu poate fi salvată, ci doar înțeleasă, și că absolvirea rămâne una pur individuală, dar una la care se ajunge pe căi bătute și de alții, de cei din jur, din trecut sau dintotdeauna: eros, prietenie, călătorii, boemă și așteptare a trecerii timpului. În acest sens, poezia lui Antonesei oglindește, la rândul ei, naturalețea sa etică. Ea nu moralizează și nu formulează imperative, dar din fiecare poem al său se desprinde convingerea că viața merită trăită, că iubirea rămâne posibilă și că fidelitatea față de sine însuși reprezintă o formă, poate singura autentică, a libertății.
O asemenea existență poetică pare aproape neverosimilă într-un mediu în care profesarea ipocrită a conformismului și a intransigenței morale reprezintă forma cea mai aplaudată de virtute cărturărească. În acest mediu, însingurarea lui Liviu Antonesei nu este biografică neapărat, cât intelectuală, și ne reamintește că se poate trăi simplu, plăcut, în acord cu sine și cu adevărul moral, ca poet, ca intelectual și ca cetățean.
Romulus Brâncoveanu
în Atitudini, noiembrie 2026
Liviu Antonesei, „Visul este o rătăcire a memoriei. Poeme 2022-2023”, Iaşi, Editura Revistei Timpul, 2026
