Destul de curioasă criza politică prin care trecem, de vreme ce nici președintele, nici PSD, PNL sau USR nu par să se îngrijoreze prea tare de consecințele pe care le-ar putea avea. Parcă întreaga lume politică abia aștepta vacanța parlamentară pentru a scăpa de o grijă. Dacă se agită, politicienii o fac mai degrabă de ochii lumii și par să fi lăsat greul confruntării pe seama stațiilor de propagandă din televiziuni. Acestea lucrează la capacitate maximă și par să-și fi asumat sarcina de a înclina balanța într-o direcție sau alta, dacă mai există într-adevăr o voință clară de a merge într-o anumită direcție. Proeuropene, cel puțin în propria lor reprezentare, unele dintre aceste televiziuni au inventat deja un nou adversar în locul Uniunii Europene: Germania, care s-ar afla în spatele diferitelor decizii guvernamentale și, în general, în spatele lui Ilie Bolojan.
Aceasta nu mi se pare o simplă schimbare de ton, ci ceva mai mult, deoarece în interiorul discursului proeuropean începe să se contureze o subtemă negativă, Germania, mult mai puternică și mai credibilă decât vechile teme polemice legate de Olanda sau Austria.
Pornind de aici, de la înlocuirea în context negativ a temei Uniunii Europene cu tema Germaniei, aș semnala că înainte de manifestarea efectelor economice, consecințele politice ale acestei crize încep deja să se vadă, iar ele nu sunt deloc încurajatoare. Dimpotrivă.
Una dintre consecințe, deloc lipsită de importanță, este că termenul proeuropean/prooccidental, utilizat adesea interșanjabil, începe să fie scos din uzul său politic curent, acela de a însoți motivarea mișcărilor politice mai importante, cum ar fi formarea alianțelor, a guvernelor, mobilizarea electoratelor etc. de către cei ai importanți actori politici ce își revendică această orientare. Președintele a fost primul care a renunțat să-l mai utilizeze ca termen-cheie, ca principiu ordonator și ca linie roșie în procesul formării noului guvern, așa cum ne-a anunțat deja ieri în conferința de presă. Pentru susținătorii deveniți între timp criticii săi, el s-a prezentat a fi un politician rațional care, în pofida criticilor, duce România în direcția bună. Nu este vorba despre o simplă schimbare de vocabular, ci de indiciul unei posibile reașezări majore a spectrului politic.
Diviziunea european – antieuropean, occidental – prorus a fost fundamentală pentru justificarea alianței dintre PSD și PNL, mai ales după invadarea Ucrainei și modificarea radicală a contextului internațional. Mai mult decât atât, această distincție a funcționat în ultimii ani ca o veritabilă supranormă a vieții noastre politice: un criteriu superior, capabil să justifice alianțe, compromisuri și repoziționări care, în alte condiții, ar fi părut greu de acceptat. În numele păstrării orientării europene/occidentale a României, adversari tradiționali au devenit parteneri de guvernare, iar conflicte politice altădată ireconciliabile au fost suspendate. Desigur, această diviziune rămâne esențială pentru definirea scenei noastre politice în ansamblu, a orientării noastre istorice și culturale, dar aceasta este o altă discuție.
Așadar, diviziunea proeuropean – antieuropean nu a funcționat doar ca un criteriu de orientare în politica externă, ci și ca un mecanism de suspendare a clivajelor ideologice tradiționale dintre stânga și dreapta. Ea a permis reinterpretarea diferențelor doctrinare dintre PSD, PNL și, mai recent, USR drept diferențe secundare, subordonate unei mize considerate superioare, menținerea orientării occidentale a României. În felul acesta, competiția politică obișnuită a fost relativizată, iar alianțe altădată greu de imaginat (PSD_USR) au putut fi prezentate drept necesități istorice sau chiar imperative din punct de vedere morale.
Tocmai de aceea, renunțarea la această supranormă nu reprezintă doar abandonarea unei formule retorice, ci poate anunța revenirea unor clivaje politice mai vechi sau apariția unora noi. Dacă orientarea prooccidentală nu mai este suficientă pentru a legitima coalițiile politice, atunci partidele vor fi obligate să găsească alte principii de legitimare, iar întregul spectru politic ar putea intra într-un proces de reașezare profundă.
Cum s-a ajuns aici?
Erodarea acestei justificări, după momentul de apogeu reprezentat de lista comună PSD-PNL pentru alegerile europarlamentare din 2024, a început odată cu eșecul desemnării unui candidat comun la Primăria Capitalei, a continuat prin candidaturile separate la alegerile parlamentare și prezidențiale și pare să fi ajuns acum la un punct critic. Cine ar fi crezut că acest lucru se va întâmpla tocmai sub președinția lui Nicușor Dan, ales într-un moment în care această diviziune dobândise o importanță internă fără precedent?
Sub presiunea evenimentelor sau poate ca urmare a uitării treptate a premiselor care au făcut posibilă noua formulă a alianței dintre PSD și PNL (anularea alegerilor prezidențiale de la sfârșitul lui 2024), principiul ce permitea concilierea forțelor politice proeuropene pare să-și fi pierdut forța integratoare. Rolul său, acela de a face posibilă pe termen lung coaliția PSD-PNL, s-a diminuat considerabil sau nu mai este perceput ca productiv de actorii politici înșiși.
Câtă vreme acest principiu încă a funcționat, PSD și-a justificat atacurile la adresa lui Ilie Bolojan, moțiunea de cenzură și, în cele din urmă, retragerea de la guvernare nu prin opoziția față de PNL ca partid, ci prin opoziția față de Bolojan însuși. Desemnarea lui Veștea drept candidat de prim-ministru de către președinte poate fi citită în același registru, în mod paradoxal. Cu Veștea prim-ministru, președintele ar fi vizat nu înlăturarea PNL de la guvernare sau trecerea sa într-o poziție subalternă, ci doar îndepărtarea lui Bolojan și păstrarea intactă a coaliției proeuropene știute, PSD, PNL, USR, UDMR
Se pare însă că am trecut de această etapă, în care disputa dintre PSD și PNL, USR se reducea la îndepărtarea lui Bolojan de la conducerea guvernului, într-o etapă nouă, în care din cauza condiționărilor reciproce PSD-PNL sau din alte cauze coalizarea nu mai este posibilă.
În fine, observația pe care o fac este că, fie în mod deliberat, fie ca efect neintenționat al succesiunii evenimentelor menționate mai sus, începutul abolirii distincției european – antieuropean, occidental – prorus a devenit deja parte a actualei crize politice. Criza nu mai este doar una guvernamentală, ci și una de legitimare, deoarece supranorma care a ordonat viața politică în ultimii ani începe să-și piardă forța integratoare. Dacă această interpretare se confirmă, am putea asista la sfârșitul ciclului politic inaugurat de războiul din Ucraina și la apariția unei noi logici de coalizare politică, în care diviziunile european-antieuropean și occidental-prorus fie vor fi relativizate, cel puțin în plan intern, fie vor fi înlocuite de altele.
Romulus Brâncoveanu