Două orientări politice românești: aprobatoare față de Rusia, dezaprobatoare față de America
Cam în ultimii patru-cinci ani au apărut în opinia publică românească două orientări pe care aproape nimeni nu le-ar fi anticipat în amploarea lor actuală: una care exprimă un sentiment de aprobare față de politica externă a Rusiei și cealaltă marcată de un sentiment antiamerican deja tot mai puternic. Ele sunt interesante nu atât prin ceea ce spun despre Rusia sau despre Statele Unite, cât prin ceea ce spun despre noi înșine. Poate spun ceva și despre transformarea reprezentărilor politice în actualul context geopolitic. Dar asupra acestui lucru voi reveni spre sfârșitul textului.
Cele două orientări par strâns legate prin apariția și evoluția lor, însă niciuna nu este în sens propriu filorusă sau americanofobă. Ele exprimă înainte de toate opțiuni și atitudini politice, determinate de contextul internațional actual, fără să aibă rădăcini adânci în tradițiile și cultura noastră.
Dacă lucrurile stau astfel, s-ar putea crede că aceste orientări exprimă măcar o anumită prețuire pentru un model cultural rusesc și o distanțare față de cel american apărute din senin. Nici pomeneală!
Cei care aprobă Rusia în aproape tot ceea ce face pe plan internațional, și în primul rând în războiul din Ucraina, nu manifestă aproape niciun interes pentru cultura rusă. Nici măcar cei ce par să aibă evidente preocupări intelectuale nu se adapă din înțelepciunea rusească, în pofida îndemnului care le-a fost adresat de liderul ce le-a apărut din neant. Nu învață limba rusă și nici nu cred că le pasă de ea, nu înființează școli rusești pentru copiii lor și nici nu visează să-i trimită la studii la Moscova. Nu caută prin anticariate edițiile tipărite din scriitorii ruși și sovietici de vechea editură Cartea Rusă, nu-și trimit unul altuia filme din cinematografia rusă contemporană și nici nu ascultă rock rusesc. Cu atât mai puțin nu umblă prin mall-uri după ultimul model de pufoaică sau de broboadă rusească. Înclin să cred că nu sunt nici măcar băutori de votcă, ci, mai degrabă, de bere la PET.
În aceeași măsură, nici cei animați de un puternic sentiment antiamerican nu sunt americanofobi. Nu au renunțat la Coca-Cola, la McDonald’s, la blugi, la filmele americane, la muzica occidentală sau la limba engleză. Poate că nici la visul de a obține o viză americană, de a emigra în Statele Unite ori de a-și trimite copiii la studii acolo sau în Occident, dacă ar avea posibilitatea. Cultura americană și, în general, cultura occidentală continuă să le organizeze viața cotidiană aproape la fel ca înainte să descopere că sunt antiamericani.
Este, prin urmare, foarte probabil ca aproape toți cei care aprobă astăzi politica externă a Rusiei să nu aibă decât o idee foarte vagă despre cultura rusă, dincolo de invocarea unei ortodoxii religioase comune. Cu siguranță, filmele rusești de duzină îi plictisesc și nu le caută pe site-urile pirat, așa cum fac cu ultimele producții americane chiar din ziua lansării lor. În schimb, mulți dintre cei care critică vehement Statele Unite trăiesc în Occident, poate chiar în America, unii au studiat în universități occidentale și se mândresc cu aceasta, iar aproape toți continuă să considere limba engleză indispensabilă pentru copiii lor și Occidentul locul în care ar trăi cu plăcere dacă împrejurările le-ar permite. Ca în multe alte părți ale lumii și la noi oamenii aprobă Rusia, critică America, dar adoptă din ce în ce mai mult stilul de viață american.
Nu coerența acestor comportamente sunt intereseante și nici temeinicia premiselor pe care se sprijină asemenea opinii. Importante sunt alte lucruri. Lipsa lor de adâncime culturală, precum și contrastul dintre aceste comportamente și reprezentările tradiționale pe care le-am avut despre Rusia și America spun ceva despre natura fenomenului, căci nu avem de-a face nici cu un sentiment filorus și cu unul americanofob, nici cu o simplă inversare a vechilor noastre reprezentări, prin care rusofobia s-ar transforma în americanofobie, iar filoamericanismul în simpatie pentru Rusia. Se întâmplă ceva mai aparte, chiar dacă nu neapărat dezirabil.
Asistăm, pe de o parte, la desprinderea imaginii Rusiei și a Statelor Unite de reprezentările tradiționale pe care le aveam despre ele, fără ca această desprindere să fie însoțită de vreo modificare semnificativă a fondului nostru cultural sau a stilului nostru de viață. Pe de altă parte, suntem martorii unei reinterpretări a raporturilor de putere din lume, una ce pare să nu mai aibă aproape nicio legătură nici cu tradiția noastră politică, nici cu preferințele culturale din viața cotidiană, cu stilul nostru de viață. În raport cu acestea, Rusia și Statele Unite ajung astfel să funcționeze mai degrabă ca simboluri prin care sunt exprimate frustrări, speranțe și opțiuni politice interne decât ca expresii ale unor atașamente sau respingeri față de valorile, interesele sau modelele de civilizație pe care cele două mari puteri le reprezintă. Dacă se poate spune astfel, sentimente și frustrări politice interne ajung să se exprime prin reprezentări geopolitice externe. Politica internațională și reprezentările legate de ea, imaginarul geopolitic furnizează sau devin chiar un fel de limbajul simbolic prin care ne proiectăm propriile nemulțumiri și propriile așteptări din viața politică internă. De aceea, în cazul orientării aprobatoare față de Rusia, oricât de deșănțată ne-ar apărea în raport cu memoria noastră istorică, ea nu se bazează pe admirația pentru societatea rusă sau pe prețuirea culturii ruse, ci pe convingerea că politica externă a Rusiei este justificată și că, în fond, „Putin are dreptate”. Tot de aceea, războiul împotriva Ucrainei este reinterpretat prin argumente menite să relativizeze responsabilitatea agresorului potrivit cărora conflictul ar fi fost provocat de încălcarea unor înțelegeri anterioare dintre URSS și SUA, Rusia ar fi fost împinsă spre război de extinderea NATO, iar Ucraina, un stat de altfel artificial creat, și-ar fi pierdut legitimitatea prin modul în care și-a tratat minoritățile, inclusiv pe cea românească.
La acestea se adaugă suspendarea memoriei istorice, un fenomen care ar merita o analiză separată. Ocupația sovietică, jaful care i-a urmat, anexările teritoriale, impunerea comunismului, problema tezaurului și întreaga experiență istorică a românilor în raport cu Rusia sunt împinse într-un plan secund sau prezentate ca episoade încheiate, fără relevanță pentru prezent. Li se adaugă nostalgia difuză pentru ordinea bipolară a Războiului Rece și admirația pentru Putin, nu atât ca lider rus, cât ca imagine a conducătorului hotărât, capabil să decidă fără ezitare să-și trezească poporul, să-l conducă ferm și să redea țării sale locul pe care îl merită în politica mondială.
În privința atitudinii aprobatoare față de Rusia și politica ei externă, aș mai adăuga alte două explicații. Prima ține de paternalismul persistent al culturii noastre politice. Nu întâmplător Georgescu s-a filmat călare pe un cal alb, imitându-l pe Putin. Gestul a fost ridiculizat, dar el spune ceva despre felul în care continuăm să ne reprezentăm conducătorul providențial, iar imaginea lui Putin este foarte atrăgătoare și utilă pentru aceasta. A doua explicație este de natură socială. Insecuritatea economică, succesiunea crizelor și neîncrederea în instituțiile democratice sporesc atractivitatea figurii liderului autoritar. Nu Rusia și nici măcar Putin sunt admirate ca atare, ci imaginea unei ordini simple, clare și autoritare. În opinia multora „o tiranie ca-n Rusia” este exact ceea ce ne tot lipsește încă de pe vremea lui Caragiale.
Aceasta explică și compoziția extrem de eterogenă a celor ce privesc aprobator spre Rusia. Explică până și prezența „dacilor liberi” printre ei. Și poate explică, într-o anumită măsură, ostilitatea disproporționată, dintr-un anumit punct de vedere abominabilă, față de Republica Moldova și Maia Sandu.
Republica Moldova reprezintă o anomalie în interiorul acestei reprezentări aprobatoare față de Rusia. Ea contrazice însăși logica imaginarului favorabil Rusiei, imaginea Rusiei de mare putere globală căreia nimic nu-i poate sta în cale, de mare tartor la nivel planetar ce nu se poate împiedica de un mic stat de la marginea vechiului și legitimului său imperiu, De asemenea, rezistența Republicii Moldova la imixtiunea rusească arată că apropierea de Occident nu produce inevitabil dezordine, ccă există o alternativă la modelul autoritar și că poți ieși din sfera de influență rusească, în cazul înstrăinatei noastre Basarabii chiar și fără unirea cu România. Tocmai de aceea, Republica Moldova și Maia Sandu irită până la disperare anumite cercuri de la noi și cohortele de admiratori ai Rusiei. Nu Republica Moldova este adevărata problemă, ci faptul că existența ei pune sub semnul întrebării întregul model de ordine pe care aceste cercuri îl admiră și îl cred o soluție pentru problemele României.
Optimism istoric și costurile lui în retrospectivă
Sentimentul antiamerican are însă o altă structură. Aș merge chiar mai departe și aș spune că cele două orientări nu sunt simetrice. Într-un anumit sens, ele sunt chiar independente una de cealaltă. Orientarea favorabilă Rusiei este, în mare măsură, produsul războiului din Ucraina și al felului în care acesta a fost interpretat. Sentimentul antiamerican exprimă însă o criză mult mai profundă, una de încredere în hegemonia occidentală și în capacitatea Statelor Unite de a garanta ordinea internațională.
Începând cu anii 1999–2000 și mai ales după aderarea la Uniunea Europeană, România a cunoscut un moment de optimism istoric autentic. După părerea mea a fost un optimism istoric popular, generalizat. „Creditul cu buletinul”, atât de criticat de mereu vigilenții și docții noștri economiști, a permis accesul instantaneu la societatea de consum adusă până la gura metroului de marile lanțuri comerciale. Libera circulație în interiorul Uniunii Europene a permis aproape tuturor să-și caute de lucru, la propriu și la figurat, pe întreg cuprinsul continenptului. Aproape că aeroporturile au devenit noile autogări, iar familiile au început să le trimită celor plecați la studii la Londra, ca altădată pe tren, cratița cu ciorbă.
Parteneriatul strategic cu Statele Unite, instalarea bazelor americane, apartenența la NATO și la Uniunea Europeană au creat și ele un sentiment aproape fără precedent de siguranță și impresia unei ascensiuni istorice lipsite de costuri importante. Românii s-au descoperit, aproape peste noapte, occidentali, europeni și beneficiari ai unei lumi stabile și prospere. Participarea entuziastă a suporterilor români la Campionatul European din 2024 mi s-a părut expresia cea mai vie a acestei noi dimensiuni a identității noastre colective, expusă atunci în modul cel mai civilizat și occidental.
Din păcate, amintirea unor episoade precum Bechtel sau anularea de către Curtea Constituțională a celui de-al doilea referendum pentru demiterea lui Băsescu, dar mai ales efectele crizei economice din 2010 și ale pandemiei au făcut ca mulți români, care acceptaseră fără prea multe rezerve metafora lui Băsescu despre relația privilegiată dintre România și Statele Unite, să descopere că beneficiile integrării occidentale au avut și costuri. Dintr-odată, aceste costuri au început să li se pară unora mai importante decât avantajele.
Totuși, așa cum nostalgia după comunism despre care se vorbește atât de mult este, de cele mai multe ori, nostalgia unor oameni care nu s-ar mai urca într-o Dacie 1300 nici dacă ar fi obligați, tot așa trebuie înțeleasă și această retrospectivă contabilă a tranziției. Ea este făcută de oameni care își țin economiile și își vând lucrurile între ei în euro, la fel cum își fac planurile de viitor tot în euro și nu vor să audă de leu nici când își numără banii. Nu asistăm, așadar, la o respingere în fapt a Occidentului, ci la o exacerbare critică a costurilor integrării europene, occidentale.
Cu alte cuvinte, acest audit al occidentalizării, în plină desfășurare pe Tik Tok și pe alte rețele sociale, exprimă mai degrabă nemulțumirea provocată de diminuarea optimismului și a sentimentului de securitate economică individuală, pe fondul schimbării contextului intern și internațional din ultimii ani. Iar această pierdere este compensată simbolic printr-o nevoie de reafirmare a demnității statului român în interiorul Uniunii Europene și în raport chiar cu Statele Unite.
La toate acestea tebuie să adăugăm și impresia că Statele Unite urmăresc tot mai evident propriile interese strategice, iar schimbările produse odată cu revenirea lui Trump la Casa Albă au amplificat această percepție. Pentru mulți, America a încetat să mai fie garantul unei ordini internaționale juste și previzibile. Acest ultim strat de dezaprobare a Americii este mai degrabă intelectual și el exprimă în primul rând o rezervă față de politica actualului președinte, dar dincolo de acestea, tot în acest strat, se întrevede și începutul unei reevaluări a imaginii tradiționale a Americii de promotor al libertății în lume. Totuși, antiamericanismul românesc nu rezultă și nici nu trebuie confundat cu aprobarea politicii Rusiei. Cele două orientări coexistă adesea, dar nu se suprapun. O parte dintre cei animați de sentimentul antiamerican critică Statele Unite fără a deveni, prin aceasta, favorabili Rusiei. Aș spune chiar că, dimpotrivă, cea mai mare parte a lor râmâne critică față de Rusiei. Invers însă, aproape toți cei care aprobă politica externă a Rusiei au privit cu simpatie administrația Trump, tocmai pentru că aceasta părea dispusă să relativizeze angajamentele tradiționale ale Americii față de Ucraina și față de ordinea internațională construită după Războiul Rece.
Reprezentări politice, modele de autoritate și interpretări geopolitice în vitrina globalizării
Sentimentul antiamerican și aprobarea politicii Rusiei nu sunt însă o specialitate românească. Ele se întâlnesc aproape pretutindeni în lumea occidentală. Tocmai de aceea explicația lor nu trebuie căutată exclusiv în istoria și transformările fiecărei societăți, ci și într-o transformare mai generală, care privește lumea occidentală în ansamblul ei. Îndrăznesc să spun chiar că aprobarea politicii Rusiei și antiamericanismul din zilele noastre au prea puțină legătură cu vechile simpatii față de Rusia sau față de Uniunea Sovietică. În Franța, acestea se sprijineau adesea pe admirația pentru cultura rusă; în Italia, Franța sau Spania, pe influența ideologiei comuniste și pe existența unor puternice partide comuniste. Fenomenul de astăzi este însă de altă natură.
El aparține unei lumi deja globalizate, chiar dacă termenul „globalizare” nu se mai află pe buzele tuturor sau, atunci când apare, este folosit aproape exclusiv într-un sens polemic. Eu îl folosesc aici într-un sens descriptiv. Globalizarea a făcut ca modelele culturale și politice să circule incomparabil mai repede și mai profund decât s-au putut adapta alianțele politice și rafina reprezentările geopolitice. Astăzi poți trăi scufundat în întregime în cultura occidentală, să vorbești engleza, să consumi produse culturale occidentale, să lucrezi în Occident și să împărtășești stilul lui de viață, și în același timp să respingi ordinea politică internațională liberală construită în jurul Statelor Unite și a instituțiilor ei liberale, în primul rând, ONU. Cu numai câteva decenii în urmă, în preajma prăbușirii comunismului și în perioada ce i-a urmat, o asemenea combinație ar fi fost aproape imposibil de imaginat.
Din acest punct de vedere, fenomenul MAGA și chiar o parte dintre concepțiile președintelui Trump ilustrează foarte bine această tendință. Sentimentul de aprobare față de politica Rusiei este astăzi în anumite cercuri conservatoare americane mai puternică decât în multe societăți europene. Ne place să credem că toate aceste evoluții sunt produsul unei politici tranzacționiste, al capriciului unui conducător, al unui calcul rațional sau chiar al unei conspirații. Toate aceste explicații conțin, fără îndoială, o parte de adevăr. Dar dincolo de ele pare să se afle un fenomen mai profund, pe care îl înțelegem încă prea puțin: multe frustrări locale au nevoie, pentru a se exprima, de un limbaj, iar acest limbaj nu se mai naște din propria tradiție, ci se împrumută. Chiar America împrumută și, iată, chiar la nivelul elitelor sale, și din locuri din care cu numai câțiva ani în urmă era considerat un fenomen imposibil. În epoca rețelelor sociale, acest împrumut nu mai are loc prin canalele culturale tradiționale și nu mai este neapărat sub controlul forțelor politice tradiționale, cum ar fi societatea partidele și societatea civilă, elita culturală. El poate fi facilitat de oamenii cu mulți bani, de conducători politici în căutare de notoritate și succes, de influenceri talentați, de funcționarea algoritmilor, dar și de noua psihologie și noul complex comportamental generat de comunicarea la nivel global prin intermediul rețelelor globale al turismului internațional, al emigrației economice pendulare ș.a.m.d.
Poate că acest efect de natură politică este unul dintre realitățile cele mai neașteptate ale globalizării. Globalizarea nu a pus în circulație doar mărfuri, capitaluri, oameni și modele culturale, ci și reprezentări politice, modele de autoritate și interpretări geopolitice ale lumii. Acestea au început să circule aproape la fel de liber ca bunurile materiale și să se desprindă treptat de culturile în care s-au născut.
Din acest punct de vedere, globalizarea a produs o separare între apartenența culturală și reprezentarea apartenenței geopolitice. Astăzi poți trăi integral în cultura occidentală și, în același timp, să privești cu admirație Rusia, să respingi ordinea liberală construită în jurul Statelor Unite sau să consideri China modelul viitorului. Nu pentru că ai devenit rus, chinez sau antioccidental în sens cultural, ci pentru că reprezentările geopolitice au început să circule independent de tradițiile culturale ale societăților care le adoptă și pentru că acestea par să corespundă cel mai bine modului în care te proiectezi în lumea din jur și a problemelor ce o caracterizează.
Aceste reprezentări nu se mai nasc exclusiv în interiorul culturilor naționale. Ele circulă într-un spațiu global al imaginilor politice, al emoțiilor colective și al interpretărilor geopolitice. De aceea, nemulțumiri asemănătoare ajung să producă reacții asemănătoare în țări foarte diferite, chiar dacă acestea au istorii, tradiții și culturi aproape opuse. Pot exista, așadar, asimmetrii între apartenența cultură, stilul tău de viață și partizanatul politic pe care îl resimți proiectat la nivel global.
Așa cum globalizarea a însemnat nu doar circulația bunurilor dezirabile, ci și a crimei organizate, a traficului de droguri sau a rețelelor de dezinformare, tot astfel ea a făcut posibilă nu doar circulația valorilor liberale, ci și a reprezentărilor politice care le contestă. Nu întâmplător, imaginarul autoritar este astăzi disponibil aproape pretutindeni, gata să ofere explicații simple unor probleme locale foarte diferite.
Cu alte cuvinte, importăm imaginar politic pentru a interpreta și, uneori, pentru a suporta propriile noastre frustrări. Modelele de autoritate nu mai sunt produse exclusiv ale tradiției și ale stilului de viață. Ele pot fi împrumutate aproape instantaneu, indiferent de locul în care au apărut și de cultura din care provin.
De aceea cred că nu mai are prea mult sens să căutăm în asemenea opțiuni politice o coerență culturală sau o filiație istorică. Ele sunt, de cele mai multe ori, combinații ad-hoc, alcătuite din piese disponibile pe piața globală a reprezentărilor politice. de unde sunt selectat. De aceea, de multe ori, nu mai au nicio legătură cu tradiția, ci doar cu oferta globală de modele explicative și de figuri ale autorității.
Globalizarea nu a produs, așadar, o singură lume valorică omogenă, așa cum se credea odinioară. Ea a produs, mai degrabă, o piață mondială a reprezentărilor politice. Un adevărat bazar în care fiecare societate, fiecare grup și, uneori, fiecare individ își caută propriul model de autoritate și propriul vinovat, în funcție de problemele și pe care le trăiește. Chiar dacă acestea provin din culturi care îi sunt, în fond, străine.
Astfel, dacă orientarea favorabilă Rusiei exprimă căutarea unui model de autoritate, sentimentul antiamerican exprimă mai ales criza de încredere în ordinea occidentală. În România, sentimentul antiamerican este amplificat și de frustrări care nu au legătură directă cu politica externă. Dezamăgirea față de clasa politică, neîncrederea în instituții, percepția inegalităților economice și sentimentul pierderii controlului asupra deciziilor importante sunt proiectate asupra Uniunii Europene și a Statelor Unite și, prin extensie, asupra întregului Occident. America devine astfel un substitut simbolic pentru numeroase nemulțumiri interne.
De aceea cred că, cel puțin până acum, cele două orientări reprezintă mai degrabă fluctuații ale imaginarului politic colectiv decât transformări profunde ale acestuia. Tocmai pentru că sunt orientări politice și nu culturale, ele se pot schimba mult mai repede decât identitatea unei societăți. Dacă războiul din Ucraina continuă, iar Statele Unite își reduc implicarea în Europa, este posibil ca ele să se amplifice. Dacă însă alianța occidentală își recapătă coerența, dacă administrația americană își schimbă din nou direcția, iar instituțiile românești reușesc să recâștige încrederea publică, este foarte probabil ca orientarea favorabilă Rusiei să revină la dimensiuni marginale, iar sentimentul antiamerican să ajungă unul sporadic, asemănător celui pe care îl întâlnim, în diferite forme, în Franța, Italia sau Spania.
Să nu uit însă un lucru. Atunci când discutăm aproape exclusiv despre raportul dintre Rusia și Statele Unite, tindem să ignorăm marele beneficiar al acestei evoluții. Dacă asculți cu atenție zgomotul de fond produs de cei care militează în favoarea Rusiei și cei care se declară dezamăgiți de Statele Unite, începi să deslușești și tonuri chinezești. Discrete, dar prezentă. În zona intelectuală a criticii față de America, mai ales în cea a stângii sociale, ele devine uneori chiar destul de înalte.
Romulus Brâncoveanu