Într-o societate liberală, caritatea este o virtute civică. Unele concepții din spectrul liberal i-ar lăsa în sarcină întreaga activitate de asistență socială. Ca virtute civică, nu am putea spune că excelăm în această privință. Oamenii dau, ce-i drept, de pomană, mulți sunt miloși și donează ritualic sau fac câte ceva pentru ceilalți atunci când sunt sesizați sau când alții iau inițiativa și îi mobilizează. Există, de asemenea, biserica și tot felul de asociații filantropice care se ocupă nu doar de binefacere în genere, ci de probleme punctuale, uneori chiar mai generale, din educație, sănătate și multe altele. Nu cred însă că există la noi o cultură a carității și parcă puțini o exersează din virtute sau din datorie. Aș spune că avem, mai degrabă, una ritualică și ipocrită, dar nu aș putea invoca date statistice sau cercetări, ci doar sentimentul că lucrurile ar sta așa. Această absență, dacă este reală, paradoxal, îi permite statului să se retragă confortabil din propriile obligații, întreținând iluzia că golul lăsat de el este acoperit prin firea lucrurilor de familie, de caritatea privată și religioasă, de filantropie și de diverse forme de solidaritate care apar uneori spontan în interiorul unei comunități.
Cazul din comuna Dumbrava, în care o inițiativă privată a preluat, ani la rând, îngrijirea a sute de persoane pe care statul ar fi avut obligația să le protejeze, a devenit recent obiectul unor manipulări politice și emoționale. Dincolo de acestea, rămâne însă un fapt pe care aproape toată lumea pare să-l accepte ca atare, și anume că sute de persoane aflate într-o stare extremă de vulnerabilitate au ajuns, vreme îndelungată, în grija unei inițiative private, caritabile sau cvasi-caritabile, și nu în cea a organismele statului, care ar fi trebuit să gestioneze asemenea situații.
Înainte ca drepturile acestor oameni să fie încălcate de oricine altcineva, dacă acest lucru s-a întâmplat cu adevărat, statul a fost primul care a făcut-o prin însăși absența sa prelungită dintr-un domeniu pe care nu avea cum să-l abandoneze fără să-și încalce propria obligație de protecție față de cetățenii săi. Tocmai el, care ar fi trebuit să garanteze drepturile celor aflați într-o stare de vulnerabilitate maximă, atunci când aceștia nu s-au mai putut ajuta singuri și nu a mai existat nimeni altcineva care să o facă, statul, a lipsit.
Mă tem însă că sunt prea puțini cei cu adevărat îngrijorați de această realitate, și în primul rând cei care reprezintă statul. În fond, felul în care o societate își tratează membrii cei mai vulnerabili spune ceva mai mult despre ea decât indignările sale cu privire la acest tratament.
Romulus Brâncoveanu