Poate mai mult decât în alte situații, lanțul coincidențelor din justiție din ultimele zile și curioasa repoziționare a lui Nicușor Dan fac destul de plauzibilă ipoteza că în spatele unor decizii politice importante nu se află exclusiv instituțiile chemate să le ia, partide, președinte, guvern sau diferitele instanțe și curți, ci și alte centre de influență, a căror natură poate fi doar bănuită: servicii de informații, oligarhii locale, grupuri de interese economice, corporații sau chiar actori externi.
Este posibil ca lucrurile să stea astfel. Totuși, politica românească nu a dus niciodată lipsă de turbulențe, uneori grave sau chiar dramatice, în care asemenea coincidențe, lovituri de teatru, gândiri și răzgândiri bazate pe calcule conjuncturale au prevalat. Nici PNL nu s-a remarcat printr-o istorie postdecembristă prea liniștită, de multe ori liderii sai fiind împrumutați sau puși în funcții și dați jos intempestiv.
Și atunci, ce este cu adevărat nou în ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile și ore și care să trezească suspiciuni? În primul rând, pentru prima dată, un candidat la funcția de prim-ministru a fost desemnat de președinte în mod arbitrar, fără o consultare reală a partidului din care acesta provine. Nu vorbim de o simplă iregularitate în consultările politice, ci de o excluderea deliberată a PNL de la decizia care a fost luată pe seama sa ca partid politic. De asemenea, nu este vorba nici despre un simplu membru de partid, nici despre o personalitate politică de prim-plan a cărei alegere fără informarea PNL, măcar, să fie explicabilă în contextul excepțional al momentului. De aceea, oricât s-ar strădui președintele să ne convingă de caracterul rațional al deciziei sale, invocând aptitudini administrative deosebite și capacitatea de a construi coaliții largi, realitatea este că numele candidatului său de prim-ministru nu spune nimic din acest punct de vedere marelui public. Mai mult, modul în care acesta s-a prezentat și a acționat după desemnare nu a oferit vreun argument suplimentar în favoarea alegerii sale. Dimpotrivă, impresia lăsată este că președintele a făcut încă o concesie PSD, într-o încercare de a răspunde solicitării de a-l neutraliza politic pe Ilie Bolojan, iar, prin consecințele oricând anticipabile ale opțiunii sale, a pus nu doar într-o poziție ingrată PNL, ci a creat și condițiile pentru grave dispute și lupte pentru putere în interiorul acestuia.
Al doilea element fără precedent este decizia Tribunalului Ilfov de a suspenda hotărârile BPN al PNL privind excluderea din partid a memebrilor săi care vor acorda sprijinul lor formării și învestirii anunțatului guvern. Este evident că parlamentarii nu dețin un mandat imperativ și că nu pot fi obligați să voteze într-un anumit fel. Ei beneficiază de aceeași libertate de conștiință și de exprimare politică precum orice cetățean. Cu toate acestea, există o diferență esențială între exercitarea mandatului parlamentar și apartenența la o organizație bazată pe adeziune voluntară, cum este un partid politic. În mod tradițional, justiția nu intervine în stabilirea criteriilor de loialitate și disciplină internă ale unei asemenea organizații, atât timp cât se respectă legea și regulamentele interne. Situația poate fi comparată cu aceea a unei echipe de fotbal, de amatori să spunem, în care o parte dintre jucători aleg să joace în favoarea adversarului, de pildă să marcheze sistematic autogoluri, iar antrenorului i s-ar interzice să-i scoată din echipă pe motiv că aceștia își exercită libertatea de conștiință pentru că nu sunt de acord cu tactica aleasă de antrenor. Dacă, în urma unei decizii judecătorești, antrenorul ar fi obligat să-i păstreze pe teren, însăși logica jocului în echipă și a jocului de fotbal ca atare ar deveni problematică.
În sfârșit, al treilea element privește repoziționarea bruscă a președintelui în raport cu principalul clivaj politic și cultural care a structurat viața politică și publică românească în ultimele patru decenii, poate chiar mai mult: raportarea la Occident, la spațiul euroatlantic, pe de o parte, și tentația unei orientări spre Est, pe de altă parte. Începând cu anul 2000 (Iliescu) și, fără îndoială, din 2004 până astăzi, confruntările politice desfășurate de-a lungul acestui clivaj au adus la Cotroceni președinți identificați fără echivoc cu opțiunea occidentală: Traian Băsescu, Klaus Iohannis și, mai recent, Nicușor Dan. Acesta din urmă pare însă să considere din ce în ce mai puțin că acest clivaj reprezintă principalul criteriu de legitimare în competiția politică internă. Prin tot felul de gesturi și poziționări, el riscă să confere legitimitate unor forțe politice care, în esență, contestă orientarea occidentală a României și promovează, explicit sau implicit, o apropiere politică și culturală de Est.
Privite separat, fiecare dintre aceste episoade poate primi explicații punctuale rezonabile. Însă acumulare de excepții, coincidențe și decizii greu de anticipat alimentează suspiciunea că puterea reală se deplasează dinspre instituțiile care ar trebui să o exercite către zone mai puțin transparente.
Încă îmi vine greu să cred că asistăm la începutul unei deteriorări majore a mecanismelor de echilibru politic care au guvernat România în ultimele decenii, cum-necum. Dar dacă asemenea evoluții vor continua, într-un context internațional marcat de diviziunea UE-SUA, la care încă nu știm cum să ne raportăm, democrația românească ar putea pierde șansa de a se maturiza. Într-o democrație liberală, încrederea cetățenilor în politicieni nu se pierde doar prin corupție, ci și prin abuz și prin sentimentul că deciziile care îi privesc sunt luate în afara instituțiilor unde ar trebui să se ia și în moduri care le sunt ascunse.