Soluția actualei crize guvernamentale, oricare ar fi ea, va fi, până la urmă, tot una provizorie. Este o anticipare banală, dar acest provizorat ar putea ascunde pericole pe care abia le întrezărim. El a început odată cu formarea, în 2021, a așa-numitei Coaliții Naționale pentru România, alcătuită din PSD, PNL și UDMR, rămasă fără UDMR în iunie 2023. Rotativa guvernamentală a transformat disputa normală dintre putere și opoziție într-un continuu aranjament de culise. În acest aranjament nu a fost prinsă doar guvernarea, ci și opoziția parlamentară reprezentată de USR și AUR, incluse, într-un fel sau altul, în jocul presupus de rotativă, sub tutela președintelui Iohannis.
Deși părea conjuncturală, născută în urma pandemiei și consolidată apoi de implicațiile invaziei ruse în Ucraina, Coaliția Națională pentru România a dobândit și mai multă legitimitate prin necesitatea stabilității politice interne într-un context regional atât de nesigur. Prețul aplatizării identităților ideologice și al alterării funcționării normale a vieții democratice a părut astfel neînsemnat în comparație cu avantajele stabilității, ironizate pe atunci în fel și chip: creșterea economică și relativa prosperitate, evitarea așa-ziselor derapaje populiste și suveraniste, mai ales în comparație cu Ungaria, eliminarea MCV și intrarea în Schengen.
Fără șirul de alegeri din 2024, România ar fi rămas probabil în zona acestei stabilități bazate pe rotația negociată la putere. Doar că rotația guvernamentală trebuia însoțită de împărțirea celorlalte funcții în stat, în caz de alegeri. Eșecul desemnării unui candidat comun la primăria capitalei împotriva lui Nicușor Dan, disputa privind datele alegerilor parlamentare și prezidențiale, apoi confruntarea fără scrupule dintre Ciolacu și Ciucă au arătat că mecanismul compromisului nu mai funcționa. Deși părea reînnoit prin candidatura lui Crin Antonescu, propusă de UDMR la reluarea alegerilor prezidențiale în 2025, eșecul acestuia a dezvăluit contrariul, PNL și PSD lăsându-și candidatul comun pe cont propriu.
Victoria lui Nicușor Dan la prezidențiale a părut totuși să refacă echilibrul politic, provizoriu și el, dar cu noi costuri, mai ales economice, care nu mai puteau fi amânate. Formarea coaliției proeuropene, iar mai apoi demiterea guvernului Bolojan au prelungit amândouă provizoratul, sub forme succesive, până astăzi. Stabilitatea convenise practic tuturor forțelor politice câtă vreme beneficiile au curs, iar costurile au putut fi rostogolite în viitor.
Acum, viitorul a sosit, iar provizoratul s-a transformat într-un mod de guvernare. De aceea, orice formulă va rezulta din întârziata deja inițiativă prezidențială, după eșecul reprezentat de Tomac și Veștea, sau din discuțiile care se poartă chiar acum, bănuim, după nunta ministrul interimar de finanțe, va fi marcată de același provizorat. Nici alegerile anticipate nu ar garanta depășirea provizoratului, cum s-ar putea crede, ci doar ar transfera asupra alegătorilor o problemă pe care președintele și partidele au produs-o și refuză sau nu sunt în stare să o rezolve. Între timp, electoratul însuși a devenit parte a problemei, de vreme ce până și unii dintre susținătorii lui Nicușor Dan erau, până ieri măcar, favorabili suspendării sale.
Așa stând lucrurile, nu e greu să ne imaginăm că acest continuu provizorat va favoriza, la un moment dat, un gest de autoritate politică. Partidele nu par să se afle în situația cea mai potrivită pentru a-l face, sunt fragmentate, dependente unele de altele și preocupate să transfere asupra celorlalți costurile guvernării. Gestul îi va reveni, prin urmare, probabil chiar fără să și-l dorească, președintelui. El va trebui să impună, dacă nu acum, atunci într-unul dintre momentele critice previzibile care vor urma, nu doar un candidat la funcția de prim-ministru, ci și o soluție politică pe care să și-o asume, cu riscul eșecului și cu toate consecințele acestuia.
Președintele însuși pare să întrevadă și chiar să urmărească posibilitatea unei asumări mai personale a rolului său politic, în pofida proverbialei sale șovăieli. De aceea, poate, ne-a invitat să avem încredere în promisiunile sale, dându-ne de înțeles că vede mutările de pe tabla de șah a politicii cu mult înainte de a le putea noi socoti. Tot de aceea, nu pierde niciun prilej să ne îndemne la calm și să ne ofere motive de resemnare cu situația în care ne aflăm. De asemenea, președintele, deși se prezintă drept un simplu mediator între partide și un actor rațional dedicat exercitării prerogativelor sale constituționale, nu se sfiește să facă gesturi ce contrazic de departe așteptările, precum desemnarea lui Veștea candidat de prim-ministru fără înștiințarea PNL, absența de la manifestări oficiale și internaționale care ar fi solicitat prezența sa, returnarea unor legi către parlament sau instituirea de facto pentru partenera sa a unui statut de prima doamnă. Luate separat, asemenea gesturi pot părea doar neobișnuite, privite împreună, însă, ele indică conduite mai personale și mai puțin previzibile decât ar sugera cumpănirea rațională sau ezitarea, dacă nu incapacitatea decizională pe care i-o atribuim.
Faptul că președintele nu a numit încă noi șefi ai SRI și SIE, atitudinea sa în relația cu sistemul de justiție, după anunțarea unui referendum rămas în eter, tăcerea în privința judiciarizării tot mai evidente a politicii, dar mai ales intervenția tăioasă în contradicție cu tot ceea ce se credea despre el în apărarea directorului SPP îndreptățesc întrebarea dacă autodesemnarea drept „șef al sistemului” a fost doar un act ratat și nu o încercare de a ne sugera felul în care își proiectează de fapt poziția în raport cu partidele și cu ansamblul instituțiilor statului? Nu neapărat ca beneficiar sau conducător al „sistemului”, ci ca un garant mai puternic, având la dispoziție toate mijloacele ce îi asigură această greutate și, la nevoie, de a genera un nou echilibru.
Desigur, chiar dacă s-ar putea să-i convină și cu toate că unele dintre șovăielile și intervențiile sale au contribuit la prelungirea ei, nu președintele se află la originea acestei stări de îndelungat provizorat politic. Provizoratul intern ține și de contextul internațional, de dificultatea de a decide care ar fi cea mai bună orientare în politica externă, de absența obișnuitului tutelaj din partea partenerilor noștri în privința opțiunilor iminente, pe care, vai!, trebuie să le facem și să ni le susținem singuri.
Deși e greu de spus dacă președintele a devenit interesat de menținerea pe termen și mai lung a acestui provizorat, el pare, totuși, să fi înțeles ce oportunități îi oferă acesta. Înaintea propunerii de ultimă oră a lui Ilie Bolojan pentru formarea unui guvern de tehnocrați, Nicușor Dan părea mai curând favorabil unui guvern condus de un premier independent, poate și tehnocrat, dar având o componență politică la nivel central și județean, altfel spus, cu o susținere însemnată, însă cu o identitate politică slabă. Nu cred că își face iluzii nici asupra calității guvernării pe care ar putea-o furniza un asemenea cabinet, nici asupra duratei sale, dar acest tip de guvern convine și unei președinții aflată în căutarea unui rol mai puternic în interiorul puterii executive în ansamblu. Perpetuându-se, provizoratul politic îi oferă lui Nicușor Dan șanse din ce în ce mai bune de a și-l construi.
Romulus Brâncoveanu