Aș face o simplă observație, fără nicio pretenție mai teoretică, despre sincronism, al cărui partizan sunt, de altfel. Observația mea este că sincronizarea românească a fost de multe ori ușor defazată, chiar dincolo de decalajul înscris în însăși premisa ei. Sincronism defazat, așadar.
Am fost adesea la curent cu modelele, modele și curentele occidentale, însușindu-ni-le uneori cu repeziciune și chiar cu ambiția de a ne situa în avangardă. Prin firea lucrurilor, totuși, acestea au ajuns ceva mai târziu la noi, iar uneori au fost adoptate în contratimp, tocmai când începeau să-și piardă noutatea în culturile care le produseseră. Pentru simpla defazare aș putea da exemplul postmodernismului, a cărui constituire românească am trăit-o pe viu. Pentru defazarea ce devine contratimp m-aș gândi la ecourile deja distorsionate ale cancel culture și ale stângii identitare și revendicative, care se tot amplifică la noi – e drept, cumva mai în surdină, dar cu izbucniri eminamente locale – în vreme ce în locurile lor de origine încep să-și piardă din intensitate.