MORATORIU CARAGIALE

Opera lui Caragiale trece drept paradigma vieții noastre sociale moderne și chiar a spiritualității naționale. Am spus „operă”, dar, în fapt, e vorba de reprezentarea operei, opera propriu-zisă rămânând de mult o anexă a încercărilor hermeneutice. Înțeleg prin reprezentare mulțimea conținuturilor (texte, situații, comportamente, observații sociale, expresii lingvistice) desprinse de domeniul literar, judecățile, interpretările, modalitățile de folosire a conținuturilor detașate constituite în planul intersubiectiviății sociale. Discursul lui Cațavencu, enunțul „Caragiale este adevăratul nostru scriitor național”, obiceiul de a cita în situații considerate standard (de pildă: „Ai puțintică răbdare” când cinerva se precipită) sunt componente ale reprezentării. Ele și multe altele au pierdut legătura cu documentul literar, au o viață independentă și o coerență specifică, sunt conținuturi ale intersubiectivității sociale.
Nu există un alt scriitor român căruia, printr-o lucrare tacită, să i se fi deconstruit într-atât opera, încât sensul acesteia să nu mai fie unul literar, ci pur sociologic. S-a petrecut un proces asemănător aceluia prin care limba vechilor cronici a devenit, în timp, esențialmente artistică: fenomenologia limbii și a culturii a mijlocit unei secvențe din propria evoluție un domeniu al sensului (instituit ulterior) – domeniul valorilor culturale și estetice. În ceea ce privește opera lui Caragiale, elementele desprinse de aceasta și trecute în reprezentare și-au pierdut caracterul ficțional. Domeniul sensului nu mai este literar, istorismul lor savuros transformându-se, în reprezentarea noastră, în paradigmă socială. Dl Andrei Pleșu spunea, chiar, că nu Caragiale explică realitatea, ci realitatea luminează rând pe rând zone rămase obscure sau neștiute ale operei. După părerea mea, reprezentarea condiționează atât apercepția operei, cât și apercepția realității, zonele „obscure”, „neștiute” selecționându-se conform reprezentării. Scrierile care o contrazic nu pot fi validate decât potrivit ipotezei impuse de reprezentare, care acreditează ideea unui Caragiale continuu actual și exemplar (vezi, ca exemplu, Ștefan Cazimir, I.L. Caragiale față cu kitschul, Editura Cartea Românească, București, 1988).
În ce constă actualitatea lui Caragiale? De obicei, discuția pe această temă începe cu o contraargumentare a opiniei lui E. Lovinescu despre caracterul local istoric al lumii lui Caragiale. Ideea dispariției interesului pentru o literatură puternic localizată temporal odată cu schimbarea referinței ei sociale nu este operațională, exemplul păstrării interesului pentru literatura antică fiind elocvent. Ea rămâne însă, pentru că ne putem închipui o situație care să-i fie convenabilă într-un viitor neprecizat. De aceea, argumentele împotriva opiniei lovinesciene au vizat premisa subînțeleasă, a caducității estetice a operei, lăsând în afara discuției acordul cu referința socială în continuă schimbare și punându-l în seama unor structuri generice surprinse de/sau corespondente cu exemplitatea lor literară, la care, eventual, putem adăuga o sumedenie de factori care mențin treaz interesul pentru o literatură datată istoric: caracterul comulativ al literaturii, autonomia valorilor culturale și estetice, autoritatea și inerția patrimoniului cultural etc.
Actualitatea lui Caragiale nu este, însă, una literară, ceea ce ar presupune analiza normelor particulare care o condiționează, nici socială pur și simplu. E de o natură culturală specifică, implicând mentalul social, imaginarul colectiv și, dacă se poate spune așa, și se poate, unitatea transcedentală a eului social, a subiectivității sociale. Făcând delimitarea între intersubiectivitatea socială (conștiința) și subiectivitatea socială (eul social), reprezentarea ține, de la un punct încolo, de subiectivitate și funcționează categorial: ca un a priori deconstructiv în raport cu opera (îi pune între paranteze caracterul ficțional, literaturitatea) și constructiv, în raport cu realitatea socială, orientând apercepția și asigurând calificarea faptelor sociale sub semnul lui Caragiale. Orice îndepărtare de la acest cadru în receptarea realului este resimțită ca pierdere a unității subiectiviății noastre, ceea ce ne impune detectarea în experiența socială a arhetipului caragialian. Astfel, nu numai percepția, dar și experiența este condiționată de „categoria Caragiale” a subiectivității. Abia se terminaseră împușcăturile pe străzi că, deja primejduita unitate a eului nostru social începuse activitatea de recuperare a experienței care îi scăpase de sub control și ne convingeam unii pe alții că vom intra, și „am făcut totul” ca să intrăm, în anul Caragiale. Există, așadar, o neîndoielnică nesiguranță în noi înșine și în societate când realitatea depășește modelul dat în reprezentare.
Ce a contribuit la implementarea atât de adâncă a acestei reprezentări în eul social? Prima constatare care se impune e că posterioritatea lui Caragiale e pe jumătate … socialistă. Nu e un lucru lipsit de importanță! Să facem un experiment mintal. Cum ni s-ar fi arătat astăzi poezia lui Coșbuc, de exemplu, într-un context social normal? Mintea noastră nu întâlnește prea multe obstacole, cadrul social lăsându-se repede suspendat, pentru a considera că nu în mod diferit de imaginea astăzi standard (imaginea – opinia critică și clarificarea valorică). Înseamnă că mintea noastră recuperează repede criteriul estetic și îi lasă libertate de manifestare. Să considerăm că și imaginea operei lui Caragiale ar fi aceeași. În acest caz, oricât am încerca să suspendăm cadrul social, el transpare puternic în imagine, limitând și potențând totodată criteriul estetic. Înseamnă că și reprezentarea operei a difuzat printre temele și normele ideologice date în social și este puternic legată de acestea. Cum? Una dintre temele dominante ale raționalității sociale comuniste este că socialismul este esențial superior capitalismului, o adevărată mutație istorică, economică, politică, umană. În cuprinsul acesteia, Caragiale a fost oficializat drept criticul absolut al societății burgheze și, mai ales, al valorilor sale politice. Opera unui mare scriitor (ceea ce înseamnă autoritate și legitimitate culturală și socială) este în consens cu norma ideologică. Față de asceasta, reacția subiectivității sociale a constat, dimpotrivă, în folosirea operei lui Caragiale ca oglindă pentru societatea comunistă și, deci, ca o modalitate de relativizare și depreciere a raționalității ei, în baza aceleași autorități și legitimități a operei. Observația obsesivă și obsedantă după care scrierile lui Caragiale se verifică și în socialism a dat o reprezentare a operei care nu a mai luat în seamă decât accidental caracterul ei ficțional, literaturitatea, faptul că este în primul rând literatură, orientându-se către presupozițiile prin care putea fi raportată la realitatea socială: există o lume (spiritualitate) românească de profunzime care se manifestă generic indiferent de formele ei istorice; opera lui Caragiale exprimă această lume (spiritualitate) în mod absolut. Reprezentarea operei s-a format, s-a accentuat, în jurul acestor presupoziții ajutătoare în contracarea raționalității sociale care susținea ruptura ontologică dintre capitalism și socialism, prin desprinderea conținuturilor din montura lor originală literară pentru o nouă funcție, aceea de a fi expresia contingenței sociale. Procesul, care a fost nu o dată un procedeu, a fost în același timp grosier și subtil, satisfacția de a-l identifica pe Mitică la cozi fiind tot atât de plăcută subiectiv ca iluminarea lăuntrică pricinuită de interpretarea lui Caragiale prin Heidegger.
Apelul la Caragiale a intrat, astfel, între reflexele naturale ale subiectivității sociale. Nu cred că numai reflexul și inerția ne fac să vedem în toată lumea acestuia. Nu cred, că numai reflexul și inerția ne fac să vedem în toate lumea acestuia. Nu cred, de asemenea, că spiritul lui Caragiale este distructiv. Consider însă periculos să nu conștientizăm ce înseamnă monopolul Caragiale în transcrierea realității. Întărirea de acum încolo a acestui monopol presupune un Caragiale critic al oricărei raționalități sociale, al raționalității sociale în general. Astăzi judecățile asupra faptelor sociale prin apelul la spiritul său și sub condiția reprezentăii operei îi transformă sensul critic originar în simplă expresie. Sub semnul lui Caragiale, evenimentele, situațiile, comportamentele se autovalorifică, devenind un fel de existențe estetice și, fatalitate, ficțiunea trece asupra experienței impunând regulile lecturii în locul analizei. Să redăm opera lui Caragiale domeniului ficțiunii și să o judecăm ca atare! Un moratoriu pe cinci ani cu această cauză cred că ne-ar prinde bine.

Romulus Brâncoveanu

Contrapunct, anul II, nr. 5 (57), vineri 1 februarie 1991

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.