Nu există întotdeauna cu adevărat o relație între diferitele lucruri pentru care mintea noastră găsește, în mod spontan sau mai elaborat, conjecturi mai complicate. Uneori, chiar lipsa acestei relații ne poate ajuta să vedem lucrurile și altfel. În acest sens, nu voi căuta, aici, să găsesc o argumentație pas cu pas a trecerii de la “universalism” la “regionalism”. Lucrurile mi se par așa, și voi arăta unele temeiuri pentru care le văd așa. O plecare pentru punctul meu de vedere o găsesc în formele neconstrânse ale imaginarului politic. În literatura SF, de exemplu, forma de existență a statului în viitorul îndepărtat o constituie, cel mai adesea, imperiul galactic, stelar etc. care strânge la un loc civilizații și chiar ființe cu totul diferite. De bună seamă, este vorba de o continuare, la scară cosmică, a povestirii istoriei ca succesiune a imperiilor universale. Această povestire împletește, pe de o parte, motivul monarhiei (armoniei și ordinii sociale), universale cu motivul eroismului civilizator sau războinic, iar pe de altă parte, motive mai teoretizante, cum ar fi difuzarea civilizației dinspre centre politice și culturale sau dependența fluxurilor istorice de creștere, mărirea, decadența și substituirea imperiilor cu diferite reprezentări mitologice despre confruntarea dintre bine și rău, natura umană ș.a.m.d. În centrul ei se află tema expansiunii teritoriale, înțeleasă ca o condiție indispensabilă a realizării unei ordini universale, pe al cărei fir narativ modelul războinic, de cucerire de noi teritorii, clasic, se modifică în acela exploratoriu, al imperiilor maritime europene, al pionieratului, caracteristic cuceririi Vestului Sălbatic, cu insolitul său erou civilizator – cowboy-ul -, al invaziei sau al exportului de revoluție, ca să renască imaginar în expedițiile stelare.
În povestea imperiului universal (folosesc termenul de imperiu universal mai degrabă în legătură cu expansiunea teritorială, iar monarhie universală mai degrabă în legătură cu ordinea socială), găsesc două sugestii interesante: că strategiile teritorialității sunt orientate cognitiv și că există o corelație între ideea unei ordini universale și înțelegerea formalistă a raționalității.
Orientarea cognitivă a acțiunilor îndreptate spre extinderea teritorialității nu se referă la recuzita științifică și tehnologică a literaturii de anticipație, ci la înțelegerea acestor acțiuni ca acte de cunoaștere. De exemplu, dacă admitem că noțiunea cea mai generală dc cunoaștere desemnează capacitatea ființelor de a-și identifica dușmanul și prada și că această activitate este strâns legată de teritorialitate (fixarea, apărarea sau extinderea acesteia), înseamnă că diversele strategii ale teritorialității sunt orientate cognitiv. Limita teritoriului privește nu numai spațiul protejat, ci reprezintă și orizontul de unde se ivesc amenințările, ascunsul în genere. Este, în orice caz, incertitudine, pentru că putem numai să bănuim ce ne așteaptă, reducerea incertitudinii legându-se de extinderea teritoriului și a razei cunoașterii.
Se poate însă argumenta și într-un sens mai tare. Filosofemul „cunoașterea este putere” poate fi comutativ. Aceasta înseamnă că puterea este orientată cognitiv altfel decât numai comportamental și că poate avea, în legătură cu expansiunea teritorială, interese de cunoaștere bine precizate: la origini, imperiile maritime europene au interesul de a cunoaște mai bine planeta. Napoleon ia savanți în Egipt cu scopul de a clarifica istoria, colonialismul (în Asia) produce și o știință – orientalistica. Un exemplu mai relevant pentru interesele de cunoaștere precise îl constituie confruntarea științifico-militară dintre Statele Unite ale Americii și URSS. Cele două superputeri au extins strategia teritorialității la întregul domeniu al spațiului fizic (macro-cosmos și micro-cosmos). Ele și-au însușit idealul fizicii clasice, descrierea completă, unitară și închisă a lumii, ca idee de stat, competiția lor bazându-se pe convingerea că un progres unilateral în cunoașterea lumii înseamnă un avantaj decisiv în confruntarea generală, politică, militară și economică.
Dacă pentru imaginarul politic literar ideea imperiului universal nu și-a pierdut forța, țelul acestuia nu pare să mai anime statele care, prin mărime, putere politică, militară sau economică, ar putea să aspire la așa ceva. Există, bineînțeles, voință de putere în lume, dar ea nu se mai exprimă în termenii universalității. De exemplu. Rusia a abandonat – după cât se pare – ideologia comunistă și exportul de revoluție pe baza cărora lucra la ridicarea imperiului său universal și se preocupă de recunoașterea intereselor sale în anumite regiuni (estul și sudul Asiei). De asemenea, după războiul din Golf, Statele Unite au abdicat extrem de repede de la rolul de putere absolută în lume, optând pentru pluralizarea centrelor de putere. Americanii își folosesc forța politică, militară și economică, în calitate de partener al puterilor regionale sau de soldat universal al ONU și refuză să-și asume sarcina stăpânirii efective a lumii. Japonia, dacă ar miza pe dependențele economice, tocmai că ar deveni prizoniera acestora. China este mânată de dorința de integrare în lume, iar Germania este prinsă în subtilitățile propriei ei politici externe.
Pornind de aici, susțin teza că expansiunea teritorială nu mai este văzută ca un mijloc de îndeplinire a voinței de putere în lume și observ, totodată, că avem de-a face cu începutul unui proces de supraregionalizare a lumii. Acest început urmează căderii comunismului și destrămării URSS, dispariției bipolarității capitalism-comunism, în care strategia extinderii teritorialității urmărea impunerea propriului tip de ordine ca ordine universală. El se leagă, pe de o parte, de renunțarea în politica de mare putere la pretenția obținerii unei administrații directe, sau cât mai directe, asupra diferitelor teritorii, și chiar la o responsabilitate bine definită pentru acestea, iar pe de altă parte, de resurecția unor tradiții culturale, politice și economice locale, care au stat “amorțite” și care sunt, astăzi, reinventate.
Regionalizarea planetară este observată în modelul blocurilor economice sau în bine cunoscuta teorie a conflictului dintre civilizații a lui Huntington. Potrivit acestuia din urmă, lumea se configurează în regiuni corespunzătoare religiilor universale și diviziunilor acestora. Viziunea politologului american a fost primită rău la noi, pentru că nu ne plasează acolo unde ne-am dori-o. Mă conformez și eu obiceiului de a-l critica, avansând două observații. Prima, dacă regula jocului – regionalizarea – mi se pare neîndoielnică, nu în toată lumea se va miza pe aceleași cărți. Astfel, în America și în Europa vor conta, în primul rând, modul de viață, care nu mai depinde de mult de valorile religioase și voința integrării economice și politice; în Asia de Sud Est, determinant este factorul economic; în sfera euro-asiatică a Rusiei, tradiția de dominație a acesteia; abia în țările arabe, tradiția religioasă se poate dovedi mai importantă decât toate celelalte la un loc. A doua observație privește premisa implicită de la care pleacă Huntington, și anume aceea a imperiului universal. Dacă acceptăm ideea conflictului între civilizații, atunci el nu se poate ivi, cel puțin logic, decât în situația în care una sau alta dintre ele ridică pretenții explicite și susținute de valabilitate universală, care să-i fie refuzate. Ori, în opinia mea, procesul de supraregionalizare este anti-universalist, el bazându-se tocmai pe recunoașterea limitelor valabilității civilizațiilor sau a modurilor de viață și, în primul rând, a modelelor europene. De aceea, întrebarea principală rămâne: care vor fi condițiile de posibilitate a democrației în noile configurații regionale, așa cum a fost înțeleasă până acum, ca valoare universală, de vreme ce închiderile culturale pe care acestea le reprezintă înseamnă mai ales dezvoltarea unor forme de viață socială specifice, non-universale. În acest sens, este esențial că în discuția obișnuită cu privire la tradițiile chineză și rusă se recunoaște îndreptățirea unor forme de viață specifice, diferite de modelul democratic.
Supraregionalizarea planetară este însoțită de un proces de regionalizare. Intenția regionalizării există atât în zona americană (secesionismul canadian și NAFTA), cât și în Europa. În Europa, regionalizarea privește, mai întâi, delimitarea noului său spațiu geo-politic, iar în al doilea rând, integrarea. Astfel, noul spațiu politic european este definit în direcția nord-sud. Spun direcție și nu polaritate deoarece, pentru prima oară în istoria europeană, nu mai avem de-a face cu o topologie a polarităților, Roma-Constantinopol, Nord- Sud, Est-Vest, Franța-Germania sau Rusia-Germania, ci cu un spațiu omogen, mărginit natural la Nord, Sud și Vest, care trebuie delimitat geopolitic la Est. Se consideră că limita lui geopolitică răsăriteană coboară dinspre statele baltice către Mediterana, trece Boemia și Alpii, închide Panonia și Transilvania și sfârșește între Veneția și Trieste. Ea corespunde unei rupturi religioase și economice între zona catolico-protestantă, dezvoltată economic și cu tradiții democratice, și zona ortodoxă, mai puțin dezvoltată și lipsită de tradiții democratice, ruptură care se reflectă în conflictul iugoslav. Această limită constituie, totodată, granița estică a regiunii central-europene, în care rezistă tradiția Imperiului Austro – Ungar, deopotrivă politică și culturală. Europa Centrală, prin tradiția ei culturală de conviețuire și de toleranță între națiuni, este considerată exemplară pentru întregul spirit european. Europa se află mai mult la Praga decât la Paris, spune cineva. Cu atât mai mult, diferențele dintre Europa Centrală și viesparul naționalist din Balcani îndreptățesc frângerea spațiului european pe granițele acesteia. Alte regiuni sunt schițate fie economic, cum ar fi regiunea arcului mediteraneean care taie țările riverane, fie pornind de la diferite tradiții, cum ar fi Occitania, fie pe considerente lingvistice sau etnice, cum ar fi regiuni în care se vorbesc germana sau franceza sau limbi de circulație mai restrânsă (vezi Carta Limbilor Regionale). Probabil că, pe măsura integrării, odată cu ștergerea granițelor naționale, mulțimea regiunilor europene se va preciza de la sine.
În acest context, mai reprezintă România “un stat de necesitate europeană”, așa cum au arătat S. Mehedinți și Nicolae Iorga, sau rămânem numai o “stână carpatică la un vad de lupi”, cum adaugă Gh. Brătianu?
Noi ne credem în Europa. Dar noi încetăm să mai fim văzuți ca un stat de necesitate europeană, așa cum s-a întâmplat în 1859, în 1877, în 1918 și chiar în 1945.
După părerea mea, ideea posibilității unei ordini sociale universale s-a bazat pe înțelegerea formalistă (logico-semantică) a raționalității, înțelegere caracteristică gândirii europene. Cele mai multe pretenții de ordine universală care s-au ridicat în Europa nu au fost niciodată arbitrare, adică au fost argumentate, cel puțin ca fiind în conformitate cu regulile rațiunii. În a doua jumătate a secolului nostru s-a produs o modificare. Mai ales antropologia și istoria culturii au adus argumente în favoarea caracterului convențional al raționalității. Dar chiar și în reflectarea științei exacte se acceptă, astăzi, caracterul convențional, istoric și local al raționalității. Definiția formală a raționalității a fost înlocuită cu una procedurală. Dacă acțiunea ta urmează scheme coerente cu mediul cultural în care trăiești, cu modul de viață al comunității tale, atunci ea este întemeiată și rațională. Gândirea magică este tot atât de rațională, procedural, ca și știința, a merge la vraci e tot atât de rațional ca și a consulta medicul, Hamlet nu este altceva decât un text, cum text sunt și incantațiile cutărui trib amazonian. Noi am fost un stat de necesitate europeană atâta vreme cât s-a crezut că rațiunea e aceeași oriunde și oricând și, pe acest temei, aceleași forme politice pot funcționa la fel în Africa, în China și în Balcani și că este misiunea spiritului european de a duce peste tot și de a apăra modul de viață și ordinea socială rațională. Astăzi, ne aflăm în plin multiculturalism. Pe cât este de minimal în cerințele sale de raționalitate și de tolerant în intenții, pe atât este de exclusivist. Multiculturalismul pornește de la premisa ireductibilității comunităților de viață. Raționalitatea nu mai este una și aceeași, ci depinde de comunitatea de viață. Acestea, fie ele comunități etnice, fie ele comunități științifice, sunt comunități de interpretare incomunicabilă. De altfel, frecvența termenului de comunitate în jocurile de limbaj referitoare la societate indică trecerea de la viziunea contractualistă asupra grupurilor de oameni la viziunea organicistă. În zona noastră funcționează două criterii de regionalizare: unul este modul de viață european, care nu ne recunoaște, celălalt este tradiția de dominație zonală a Rusiei, în care noi nu ne recunoaștem. Desigur, modul nostru de viață nu este unul non-european. Iar dacă nu ne lăsăm seduși de canonul literar pe care îl urmează discuția de idei în această privință, chiar nu poate fi numit non-european. Totuși, cum spune Fernando Pessoa, în politică ești mai puțin ceea ce crezi tu despre tine și mai mult ceea ce cred, chiar fals, alții despre tine. Respinși și amenințați, avem, la vest o problemă culturală, iar la est o politică de forță.
În ceea ce privește orientarea cognitivă a strategiilor extinderii teritorialității în tradiția europeană prin legătura ei cu ideea posibilității unei ordini sociale universale, ea a fost o parte a procesului istoric universal de raționalizare a (imaginii) lumii, acea Entzauberung, dezvrăjire a lumii, de care vorbește Weber. Statul și proiecția lui în absolut, monarhia sau imperiul universal au fost înțelese ca un subiect al acestui proces. Poate că lumea nu reintră astăzi sub vrajă. Dar statul este asediat de supușii săi. Față de stat, bazat pe contract, toate soiurile de comunități sunt orientate valoric. Statalitatea e atacată ca formă de administrație de către comunitățile interioare și ca teritorialitate de către toți ceilalți actori ai regionalizării. Mai corespunde statalitatea orientării valorice a acțiunilor comunităților sau, dacă vreți, a acțiunii individului membru al unei comunități? Răspunsul meu, pornind de la această întrebare, e o propoziție retorică. Nu există altă misiune pentru statul român ca stat decât aceea de a găsi mijloacele politice pentru a fi recunoscuți ca parte integrantă a Europei. Această propoziție e valabilă chiar dacă toate supozițiile mele cu privire la modificarea modului general de a privi lumea sunt neîntemeiate pentru că e îndreptățită o stare de fapt.
Romulus Brâncoveanu
Sfera Politicii, an III, nr. 28, iunie 1995